Mircea Anghelescu : Editura Casa Radio publică de mai mulți ani CD-uri cu înregistrări ale vocii unor personalități ale literaturii române, poeți citindu-și opera (Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu și alții), dar și oameni de cultură de diverse specialități (Călinescu, M.Vulcănescu, N.Steinhardt ș.a.).
Între acestea, recent, a apărut și un disc consacrat unui nume mai puțin cunoscut marelui public, dar care merită o altă soartă: Dinu Pillat. Regăsirea întâmplătoare a romanului său Așteptând ceasul de apoi, pierdut după ce a fost confiscat de organele de represiune și folosit ca principala piesă a acuzării în absurdul și teribilul proces „al intelectualilor” din 1960, i-a readus numele în atenția cititorilor și a opiniei publice. Fiul poetului Ion Pillat și strănepotul lui Ion Brătianu, descendent din două familii cu un trecut important (Pillăteștii sunt pomeniți de Cantemir în Descrierea Moldovei), Dinu Pillat s-a dovedit în prea scurta sa viață, curmată la doar 54 de ani, un scriitor cu mari înzestrări, dar un om discret, modest, pe care antecedentele nu-l striveau și nu-i exagerau nici ideea despre propriul talent, nici mândria, firească, de a aparține unei familii istorice.
Nu cred că există cineva care să-l fi cunoscut pe Dinu Pillat și să nu fi fost subjugat de personalitatea sa și, în decursul anilor, să nu-l fi îndrăgit. Îmi dau seama că termenii pe care îi folosesc îl pot evoca doar în mintea celor care-l știu, și par inconsistenți celor care nu l-au cunoscut. Personalitatea lui, puternică, nu ți se revela decât în timp, pentru că era protejată de o discreție tot atât de învăluitoare, și a trebuit ceva timp până să-mi dau seama, cunoscându-l mai bine, că amenitatea pe care o punea în vorbirea lui obișnuită, de pildă în aprecierile făcute la ședințele săptămânale ale Institutului de Literatură, pe marginea comunicării din ziua aceea, nu ascundea o judecată tăioasă și echilibrată, ci o exprima doar în forme protocolare, evident prietenești. Era, din acest punct de vedere, întruparea desăvârșită a vorbei care spune că orice adevăr, oricât de dur, poate fi exprimat în forme acceptabile. Politețea lui era proverbială, fără a fi deloc scorțoasă sau intimidantă, era convivială, prietenoasă, te făcea să te crezi imediat egalul și confidentul lui, cucerindu-te pentru ideea pe care o apăra și pe care ajungeai să o consideri proprie. Această politeță, pe care o confirmă diverse amintiri, era dublată de capacitatea de a-și apăra părerile față de prieteni ajungând uneori până la o vehemență care, „în loc să jignească, acționa dimpotrivă, ca un lubrifiant, atâta era omul acesta de încântător prin sinceritatea și loialitatea lui”, cum spune Alexandru Paleologu în postfața la Dostoievski în conștiința literară românească, carte neterminată și apărută postum, sau cum vedem în corespondența sa, altă formă de a face o critică fără concesii, dar plină de urbanitate (cu D.Micu, Ov.Crohmălniceanu ș.a.).
Era incarnarea ideei de onestitate, căci el nu și-ar fi falsificat opinia pentru nici un motiv: politețea îl determina să o exprime în forme delicate, care puteau înșela pe naivi, dar niciodată din interes, de nici un fel. Că era așa confirmă, dacă mai era nevoie, mărturisirea criticului de artă Teodor Enescu, coleg de lot cu Dinu Pillat, în procesul din 1960, despre ultimul cuvânt al celui care tocmai își auzise condamnarea la 25 de ani de muncă silnică, spus cu ”vocea împuținată și șubrezită”, dar care n-a tremurat: „Exemplar și de neuitat a fost ultimul cuvânt al lui Dinu Pillat. După ce a respins radical acuzațiile de trădare și a cerut iertare prietenilor pentru implicarea lor în proces, el a încheiat spunând cu voce răspicată că nu a acceptat și nu va accepta niciodată sistemul de coercițiune și de represiune al comunismului”, ceea ce i-a adus pe „procuror și judecători într-o iritare paroxistică”.
Amintirile lui Teodor Enescu și alte șase mărturii despre Dinu Pillat se pot regăsi pe acest CD apărut recent în îngrijirea Ancăi Mateescu, împreună cu șapte mici texte citite la radio de Dinu Pillat între 1967 și 1970; pentru a accentua, probabil, așezarea lui Dinu Pillat sub zodia nefericită a romanului care a fost pretextul hăituirii sale, discul este intitulat Așteptând ceasul amintirilor. Cum se poate vedea, sfârșitul anilor șaizeci permite revenirea în viața publică a foștilor deținuți „politici” (Dinu Pillat este reintegrat la Institutul de Literatură al Academiei, alături de alți colegi, precum Cornelia Ștefănescu și Ov.Papadima, publică volume, vorbește la radio), dar timida liberalizare ia sfârșit odată cu „Tezele din iulie” 1971; în 1975 cercetătorii cu probleme „de dosar” sunt scoși din Institutul care trecuse sub girul noii Academii de Științe Sociale și Politice: între ei și Dinu Pillat, care moare peste câteva luni, la 5 decembrie 1975.
Discul pe care Editura Casa Radio îl consacră personalității și operei lui Dinu Pillat este una dintre dovezile revenirii sale în atenția unui public din rândurile căruia generația mai tânără nu-l cunoaște sau îl cunoaște superficial. Apariția acestui disc consacrat memoriei lui Dinu Pillat este un eveniment și un semnal care, adăugat apariției seriei de autor de la Humanitas (patru volume deocamdată, îngrijite de Monica Pillat și George Ardeleanu, începând din 2010), ne obligă la un moment de reevaluare. În primul rând trebuie lămurit care este temeiul neobișnuitei tării de caracter și a rezistenței fizice, într-un corp atât de fragil, de care a dat dovadă victima unei anchete însoțite de torturi teribile („plin de sânge și cu dinții din față sparți”) pe care le-a evocat numai soției sale, după eliberare. Acesta este, sau mi se pare mie că este, o foarte adâncă, învăluitoare și definitivă dragoste de oameni. Pentru colegii săi mai tineri, mai ales, a arătat întotdeauna o prietenie de frate mai mare, i-a cultivat și i-a încurajat cu o delicateță neobișnuită în asemenea vremuri tragice. O spun toți cei care i-au fost studenți, în primul rând, căci cele mai multe dintre prieteniile durabile datează din acei ani și s-au cimentat în anii de detenție: Teodor Enescu, care se înscrie la Litere din admirație pentru Călinescu, este remarcat de Dinu Pillat și invitat în casa lui și a părinților lui, la lungi convorbiri prietenești și schimburi de idei care se termină și cu împrumuturi de cărți, Remus Niculescu, mai tânăr, îl cunoaște în toamna anului 1946 și-i câștigă simpatia până la a putea împrumuta, și el, cărți din biblioteca tatălui, cărți de poezie în special; seara își telefonau dacă nu se văzuseră, pentru a discuta și schimba informații etc. Intervenția lui Virgil Ierunca, fost coleg de an la Litere cu Dinu Pillat, amintește de întâlnirile lor la seminarul de franceză, dar și de excepția pe care o face, invitându-l, el și prietenii lui de stânga (Ierunca era marxist în anii războiului), să colaboreze la revista pe care o pregăteau, Albatros. Era o vreme în care principiile contau, și Dinu răspunde invitației cu un fragment din Jurnalul unui adolescent, deși era la fel de conștient de prăpastia care îi separa. Această nesfârșită înțelegere și prietenie pentru colegii mai tineri este și motivul pentru care suporta, cu bună voie, „tachinările” prietenului său Al. Paleologu în anii de la Institut.
Mărunte în sine, limitate de spațiul câtorva minute radiofonice, detaliile conturează mai pregnant profilul unui intelectual cu vocația prieteniei și a vieții literare în sensul „salonului” din secolul al XVII-lea, cum Dinu Pillat însuși spune că o avea și tatăl său. Ele schițează conturul unei generații febrile, deja vulnerate de drama războiului, dar decise să nu abdice în fața sorții: toți au trecut prin închisori, au făcut față unor condiții care nu se pot reconstitui decât fragmentar din documentele procesului (în volumul de la Editura Vremea) și din amintirile lor, câte au apărut (și ale Corneliei Pillat despre Dinu), și apoi au revenit, cu încăpățânare, cu speranță, la opțiunea dintâi: cultura, arta, literatura, viața de familie. Nu toți au avut, din păcate prilejul să vadă și zilele mai senine. Importantă însă, imposibil de eludat, este strânsa și fatala îmbrățișare a destinului lor omenesc cu timida, fragmentara, oprimata și totuși strălucitoarea lor operă. Personalitatea lor, scrierile lor, manifestările lor publice nu pot fi nici înțelese, nici judecate în afara acestui proces de agresare și de sufocare a vocației, a operei lor, de opresiune a celor mai frumoși și mai productivi ani ai unui intelectual: după anii de război și constrângeri, după aceia de incertitudine și degringoladă politică, a venit epoca terorii: Dinu Pillat a fost arestat pentru delict de opinie la 38 de ani, Teodor Enescu la 33 de ani, Sergiu Al-George la 37, Remus Niculescu la 32, și așa mai departe.
Ceea ce a putut totuși să scrie și să publice Dinu Pillat trebuie așezat în acest cadru și gândit în atmosfera de atunci: precum istoria, nici istoria literară a acelor vremuri nu poate face abstracție de el. Dacă ne așezăm în perspectiva justă a perioadei, vedem în opera lui critică nu numai finețea evidentă a percepției și bogăția unei analize deductive ca într-un roman de mistere, nu numai documentarea împinsă până la ultima sursă în anii când nu exista nici un instrument bibliografic, ci și intuiții anticipative, cum este aceea a valorii prozei lui M.Blecher, un marginal atunci, sau a esenței artei lui Sadoveanu, văzută în 1968 ca o „prezență atemporală, rapsod arhaic, cu o viziune primordială a omului implicat în tainele firii”, „cu o dimensiune mitică ocultă” etc.
În fragmentele acestei opere, mai amplă și mai diversă decât s-a putut vedea până acum, în ciuda condițiilor teribile în care a fost scrisă, trebuie să recunoaștem profilul celui mai important critic al generației sale.
2014-04-18 (România literară, nr. 17/2014)
