Vineri, 13 decembrie 2013, s-au împlinit 30 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu. Cu această ocazie, Editura Casa Radio a pus pe piaţă (şi am lansat la Cărtureşti împreună cu Florin Iaru şi Paul Cernat http://www.youtube.com/watch?v=qnkyfpWEj-4) cea de-a cincea ediţie a bestsellerului seriei "Colecţionarul de voci", audiobook-ul Cartea vorbită, 57 de "poeme rostite la Radio" între 1964 şi 1983 (plus un fel de postfaţă), ediţie care beneficiază de o nouă prezentare grafică din partea lui Constantin Popovici şi de o nouă prefaţă scrisă de Florin Iaru, care se adaugă iniţialului cuvînt-înainte al lui Alexandru Condeescu.

Textul lui Iaru este memorabil, de o, aşa cum am spus şi la lansare, remarcabilă precizie afectivă, însoţind aşa cum se cuvine, adică pe măsură, cu totul excepţionalul, prin tragismul său, document sonor care este vocea scriitoare, vocea poetică, rostirea ca prim şi ultim recurs metafizic şi existenţial a lui Nichita. Nichita era vorbirea sa.

"A vorbi înseamnă a fi viu", spunea Nichita; "poetul oficia fără odihnă un ritual public al poeziei, ca un sacerdot al versului", spunea Alexandru Condeescu, precizînd: "Autor, actor şi chiar spectator (critic) într-un perpetuu happening poetic care devenise cu timpul viaţa sa, fără note false sau cabotinisme ieftine, căci el «juca» însăşi drama reală a propriei predestinări, exaltată poate dar niciodată închipuită ori inventată, Nichita Stănescu îşi transformase creaţia (procesul creaţiei) într-o fabuloasă şi permanentă - cum s-ar spune acum - performance" ("O carte vorbită", Cartea vorbită, pp. 12-13).

Aşa e. Nichita chiar trăia "chiar în timpul vieţii sale" ("Starea de imn", p. 52), iar acest timp era creat, produs prin durata vie, care trebuia permanent întreţinută, înfăptuită, a rostirii, a adresării poetice. "A trăi chiar în timpul vieţii tale" presupune un efort suprauman de contemporaneitate cu sine şi de prezenţă la sine de care aproape nimeni, în vieţile noastre curente, nu este capabil, senzaţia că "trăim chiar în timpul vieţii noastre" fiind marca rarisimă a unor momente excepţionale, a ceea ce numim, îndeobşte, evenimente.

Luptă cu timpul, am putea spune, dacă n-ar fi o formulă nu numai bătătorită, ci şi falsă. Lupta e nu cu timpul, ci ca timp: timpul trebuie creat, trăirea contemporană, adică reală, nu defazată, nu anacronică, a timpului tocmai pentru realizarea vieţii şi a senzaţiei de viaţă, de viu, de existenţă, presupune amintiri şi dorinţe atemporale, suprapersonale, mitice, adică depersonalizarea-suprapersonalizare. De această viaţă suprapersonală, a-personală, care nu poate fi decît vorbită, jucată, adresată, îngînată a murit grabnic Nichita.

Şi de aici relaţia lui, abia daca observată pînă acum, cu timpul, mai exact cu temporalizarea (producerea de timp prin rostire) şi cu temporizarea (producerea de istorie prin vorbire: a da timp vieţii, timp, în istorie, pentru existenţă). Aşa cum foarte bine observă Iaru, "la sfîrşitul anilor \'70, cînd l-am cunoscut [noi, generaţia \'80], vocea i se lăbărţase, ca şi cum poetul ar fi adăugat durate şi cantităţi printre cuvinte. Era un soi de alint" ("His Master\'s Voice", Cartea vorbită, p. 7).

Bîlbîiala poetică privită ca act micro-"şeherezadic" de amînare-producţie temporală mi se pare o intuiţie pe care numai un poet ajuns el însuşi în culmea maturităţii o poate face, o poate atinge.

Dar tot Iaru mai face o observaţie, mai pune un accent decisiv: "Presat de prieteni spre a-şi dovedi geniul şi a îmbrăţişa marile teme, Nichita Stănescu face un efort extraordinar" (ibid., p. 9).

Se poate însă face cultură de vîrf, se poate intensifica şi concentra istoria, viaţa, trăirea, rostirea şi prin rostire fără astfel de "presiuni" colegiale? Iar geniul, pe de altă parte, nu tocmai ca pe un astfel de efect de presiune, ca efectul excepţional al unei ambianţe, al unei lucrări micro-colective ar trebui să-l vedem?

Nichita, între presiunea prietenilor şi bîlbîiala nu atît oraculară, cît, simplu, banal, tempor(al)izatoare. Între presiune şi bîlbîială, viul Nichita, viaţa-Nichita.

Istoria, prin apăsare, ca bîlbîială (timp, viaţă, vocale, vocalizare între cuvinte şi în cuvînt, în toiul cuvîntului).

2013-12-15 (LiterNet)