Cronici
 
Cronică
Multimedia
 
Răzvan Voncu :

Leonid Dimov – 7 poeme rostite la Radio, ilustrate de Constantin Popovici, cuvânt înainte de Ion Bogdan Lefter,
București, Editura „Casa Radio”, 2011, 63 de pag. + CD audio.

Nu fac parte dintre acei istorici literari pentru care nu există decât edițiile critice și care strâmbă din nas în fața unei bune ediții de consum.

Am intrat în era virtualului, în care multe cărți ajung pe Internet, fie sub formă de ediție digitală, fie ca documente descărcabile, total sau parțial. Tipăriturile, la rândul lor, ascultă de legile pieței, iar rafturile chioșcurilor și librăriilor sunt pline de ediții ieftine, făcute să speculeze nevoia de carte școlară. Multe din cărțile acestea sunt execrabil îngrijite, sub pretextul că, adresându-se celor mici, nu e nevoie de cine știe ce acribie filologică. De aceea, în actuala criză a lecturii, spun adesea – sperând în secret că nu-i voi șoca pe puriști – că avem la fel de multă nevoie de ediții utile bine făcute, ca și de edițiile critice.

Despre surpriza numită Leonid Dimov – 7 poeme rostite la Radio a scris deja foarte frumos, în România literară, criticul Luminița Corneanu. Dacă revin asupra cărții, e nu numai pentru că este una dintre acele bijuterii pe care orice iubitor de poezie ar trebui să le aibă în bibliotecă. Ci și pentru că, fără să se pretindă o ediție critică sau bibliofilă, cartea publicată la Editura „Casa Radio” este un model de cum se face o ediție. Mai ales în condițiile în care, dată fiind raritatea înregistrărilor cu Leonid Dimov, CD-ul conținând aceste înregistrări ar fi constituit un eveniment în sine, chiar și fără suportul unei ediții făcute ca la carte. Cei care au participat la redactarea ei – Ion Bogdan Lefter, prefață, și Constantin Popovici, ilustrații, precum și personalul editurii – nu au lăsat nimic la întâmplare, oferindu-i cititorului toate informațiile de care are nevoie spre a savura integral textul și CDul care îl însoțește. Căci nu avem de-a face cu o ediție în înțelesul tradițional al termenului. Prilejul cărții l-a constituit descoperirea, în cadrul cercetărilor reunite sub genericul Seria colecționarului de voci, a 23 de minute și 3 secunde de înregistrări cu Leonid Dimov. Ele sunt alcătuite din lecturi de poeme (în număr de șapte, de unde și titlul) și dintr-un interviu radiofonic, luat poetului de către un alt poet, Ion Drăgănoiu. Numai atât, și tot ar fi devenit un mic tezaur, căci Dimov a fost un scriitor care a întâmpinat constant probleme – cu cenzura, cu Securitatea, cu cerberii ideologici –, iar prezența sa în eter, la microfonul postului național de radio, fie și pentru câteva minute, nu era ceva obișnuit.

Nu e, desigur, nimic onorabil în împrejurarea că ne-au rămas 23 de minute cu vocea lui Leonid Dimov, și în nici un caz nu trebuie să tragem de-aici concluzia că, nu-i așa?, fostul regim respecta valorile, chiar și pe cele care îi erau ostile. Căci, să nu uităm, în timp ce Dimov a fost prezent pe calea undelor doar 23 de minute, în trei înregistrări distincte, poeții calpi ai regimului ne inundau locuințele cu versurile lor sunătoare, dedicate partidului și liderului acestuia. E, în fond, o rușine această parcimonie cu care Radioul l-a cultivat pe unul dintre cei mai importanți poeți ai noștri, cu atât mai mult cu cât, chiar dacă acesta nu era un personaj „difuzabil” pe post, se puteau face înregistrări de arhivă, cum s-au făcut cu atâtea și-atâtea starlete de muzică, vorba lui Ion Băieșu, lejeră... Dar... actuala conducere a instituției nu are nici o vină pentru ce s-a întâmplat în deceniile de dictatură. Dimpotrivă, îi aparține meritul de a fi continuat cercetările în arhivele audio de care dispune, de unde a scos o adevărată comoară de conferințe, interviuri și lecturi, nu numai din perioada comunistă, ci și din cea interbelică. Cele 23 de minute și 3 secunde de Dimov le datorăm acestor cercetări, puținătatea făcându-le și mai prețioase. Tocmai de aceea, spuneam, este de admirat inițiativa editorului, de a nu ne furniza doar un CD, ci de a alcătui – cum a făcut și pentru alți scriitori – o ediție care să însoțească și să dezambiguizeze contextele înregistrărilor.

Singura mică bizarerie (care, însă, poate fi și un semn de modestie) constă în absența numelui celui care a îngrijit ediția. După cum se prezintă volumul, acesta pare a fi, totuși, Ion Bogdan Lefter, eminentul specialist în Leonid Dimov, deși criticul semnează numai prefața. Care nu-i nici ea doar o prefață, ci un mic studiu introductiv în onirism, în poezia lui Dimov și, în ultima ei parte, și o binevenită notă asupra ediției. Aceasta din urmă restabilește deopotrivă cronologia difuzării înregistrărilor pe calea undelor și proveniența textelor citite de poet la microfon. Căci aceste 7 poeme din arhiva Radioului nu sunt cele 7 lungi poeme din volumul omonim, publicat în 1968, ci au fost selectate din cuprinsul volumelor Cartea de vise (1969) și, respectiv, Eleusis (1970). Cartea care însoțește CD-ul audio reproduce, așadar, textele celor 7 poeme și, de asemenea, pe post de introducere, interviul luat lui Leonid Dimov de către Ion Drăgănoiu, în data de 22 martie 1968. Într-un capitol final, fiecare text beneficiază de câte o notă, care precizează volumul din care face parte poemul, emisiunea în cadrul căreia a fost difuzat, data la care a luat calea undelor, redactorul care a realizat emisiunea și numărul de înregistrare din Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune. Cu alte cuvinte, absolut tot ce are nevoie să știe cititorul/ ascultătorul acestei ediții, ca și cercetătorul care ar dori să o întrebuințeze într-o lucrare despre Dimov sau despre prezența poeziei contemporane la radio. Notele fac, la rândul lor, trimitere atât la sumarul cărții, cât și la ordinea înregistrărilor pe CD, astfel încât ele să poată fi folosite și dacă se citește separat cartea, și dacă se ascultă mai întâi discul: precauție care dovedește, din nou, că editorii s-au gândit la toate, astfel încât surpriza întâlnirii cu vocea poetului să nu fie tulburată de nici un neajuns.

Am lăsat la urmă prefața lui Ion Bogdan Lefter, atât ca să respect modestia sa, cât și pentru că am scris recent, în această rubrică, despre marea ediție Dimov pe care o îngrijește la Paralela 45. Ar fi fost de-a dreptul pedant ca o ediție de 7 poeme nu foarte lungi să fi fost precedată de un studiu introductiv doct și stufos, iar Ion Bogdan Lefter nu este un spirit îmbătrânit în prejudecăți. Motiv pentru care a preferat să ne ofere o succintă introducere în onirism, în circumstanțele epocii – între 1968 și 1971 se consumă perioada „legală” a curentului, înainte de ghilotina Tezelor de la Mangalia – și în cronologia operei dimoviene din jurul celor 3 ani, 1968-1970, în care, la mari intervale, se aude la microfonul Radioului național vocea poetului. Spre a nu cădea în păcatul repetiției, criticul trimite din când în când la amplul studiu introductiv al amintitei ediții critice, în cazul în care cititorul/ ascultătorul nu s-ar mulțumi cu comentariile din ediția de față.

Sunt foarte utile și glosele pe care le face Ion Bogdan Lefter pe seama „vocilor” dimoviene (adică a modului în care Leonid Dimov își recită poezia sau răspunde la interviu), deoarece atestă un adevăr pe care îl bănuiam: intensitatea cenzurii la Radio. Într-un fel își citește Dimov poemele singur în fața microfonului, și în cu totul alt fel sună vocea sa atunci când echipa Radioului înregistrează un miting de poezie și decupează de acolo secvența care îi aparține. În sfârșit, despre interviu, criticul afirmă că „După cum sunt intonate, e evident că întrebările au fost scrise dinainte [...]. Probabil, la fel și răspunsurile”.

Așadar, o ediție Dimov care, deși nu conține nici o inedită și nici o revelație istorico-literară, constituie un model. Acuratețea istoriografică, atenția la detalii, abundența informației și, nu în ultimul rând, o interpretare pertinentă a textului fac din 7 poeme rostite la Radio nu doar un eveniment sentimental, ci și o excelentă introducere în poezia lui Dimov.

2012-04-18 (România Literară, nr. 14/2012)