Cronici
 
Cronică
Multimedia
 
Cătălin D. Constantin :

Peste tot ce înseamnă studii eminesciene s-a întins pustiul. Cercetătorii mai de seamă au murit, alții sunt bătrîni și obosiți, alții, după o încercare mai mult sau mai puțin meritorie, s-au îndreptat către altceva. Pe tineri aceste studii nu-i atrag.“

De puține ori simt nevoia să încep prezentarea unei cărții cu un citat desprins din altă carte. Petru Creția scria cuvintele de mai sus cu șase ani în urmă, în deschiderea unei cărți fermecătoare și întrucîtva triste – Testamentul unui eminescolog. În cuprinsul acestei cronici voi cita de mai multe ori fragmente din Testament.

La sfîrșitul anului trecut, Casa Radio a editat o carte-obiect. Un audiobook: Mihai Eminescu – Poeme necunoscute. Titlul – aș spune de la bun început – e unul senzațional. Citit, recitit, interpretat, reinterpretat, adulat, blasfemiat – au zis unii, mai poate exista un Eminescu necunoscut? Cu siguranță da și afirmația aceasta e în primul rînd una teoretică. O carte citită de o mie de oameni devine o mie de cărți, spunea Emerson. Fiecare relectură e descoperirea unui text necunoscut. Constatarea rămîne valabilă oricît de clasic ar fi autorul citit, oricît de tocit-clișeizate căile de acces la opera lui. Poemele lui Eminescu poartă, vor purta, în orice moment, pentru oricare cititor, surpriza necunoscutului. Lectura lui Eminescu e, în mai mare măsură decît a oricărui alt autor român, una hipnotică. În dublul înțeles al cuvîntului. Dar poemele din volumul editat de Casa Radio sînt necunoscute la modul propriu.

În 1991, în primul număr al revistei Manuscriptum, Petru Creția publica un ansamblu de cincizeci și două de poezii eminesciene, dintre care douăzeci și patru vedeau pentru prima dată lumina tiparului, aceasta la mai bine de o sută de ani de la moartea poetului pe care literatura română a ales să-l socotească centrul canonului. Alte șaisprezece poezii incluse în acel număr din Manuscriptum fuseseră publicate de asemenea ca inedite, în 1989 și 1990, în paginile diferitelor periodice culturale, unele în România literară. În fine, douăsprezece poezii erau, potrivit terminologiei propuse de Petru Creția, „reconstituiri și autonomizări“. Cele douăzeci și patru de poeme inedite reprezentau cel mai numeros corpus de astfel de texte publicat în ultima jumătate de secol. Din punct de vedere editorial, apariția acestora era cu siguranță un eveniment care nu putea trece nebăgat în seamă. Și totuși cam așa s-a întîmplat.

Din textele publicate atunci, Mircea Cărtărescu alege astăzi douăzeci și trei de poeme pentru audiobook-ul editat de Casa Radio. Prefața îi aparține tot lui Mircea Cărtărescu, rostirea poeziilor înregistrate pe CD, lui Adrian Pintea. Fie și numai pentru faptul că volumul e un audiobook – specie de carte abia de curînd „inventată“ la noi – el nu poate trece nebăgat în seamă. Și totuși cam așa se întîmplă. Prefața scrisă de Mircea Cărtărescu a fost reprodusă, cu două săptămîni în urmă, de Observatorul cultural. Nu știu ca apariția volumului să fi fost semnalată în alt fel în presa culturală. Publicarea acestuia ar putea stîrni însă polemica pentru care numărul din Manuscriptum ar fi fost un prilej încă și mai potrivit. Mă gîndesc la o polemică teoretică. O polemică din care noi, cititorii lui Eminescu, am ieși în cîștig.

„Cît ar părea de ciudat – și mă întorc cu acest citat la Testamentul unui eminescolog –, nici astăzi nu s-ar putea spune exact cîte poezii a scris Eminescu. Multe sunt așterneri de versuri fără titlu, altele se ascund, abia întrupîndu-se, în dispersiunea așternerii lor pe hîrtie; altele își schimbă atît de profund inspirația pe parcursul evoluției lor, încît de la un stadiu încolo putem vorbi de nașterea altei poezii: cîteodată aceeași inspirație duce la două sau mai multe redactări care, deși înrudite între ele, nu pot fi considerate exact aceeași poezie, ci variații cvasiautonome pe aceeași temă, deci cu greu ar putea fi reduse la statutul de redactări preliminare ale uneia și aceleiași poezii; alteori, sub titluri diverse, autorul încearcă una și aceeași temă care uneori se alcătuiește ca unitate, alteori nu.“ În frînturile de versuri împrăștiate prin manuscrisele eminesciene filologul „intrus“ Petru Creția întrezărește conturul unor poezii care, la Eminescu, n-au căpătat niciodată formă finală.

Așa apar șaisprezece noi poeme, „autonomizări“ și „reconstituiri“. Sînt ele opera lui Eminescu? Sau cea a filologului-editor? Creția simte nevoia unei precizări: materialul poetic e în întregime al lui Eminescu și doar organizarea îi aparține editorului. Libertatea acestuia din urmă nu e însă nelimitată, subiectivitatea lui e supusă unor reguli. Cele două concepte propuse se cuvin explicate aici măcar în linii generale. Prin autonomizare, Petru Creția înțelege acordarea de statut autonom unor texte pe care Perpessicius l-a socotit o simplă versiune anterioară a unor poezii date ca forme finale în ediția sa. E cazul, de pildă, al Odei către Napoleon, mult prea diferită de Oda (în metru antic) pentru a-i putea fi subordonată. Comparația e cît se poate de convingătoare.

Cel de-al doilea procedeu propus de Creția, reconstituirea, seamănă cu restaurarea vechilor monumente: „S-a întîmplat prea adesea ca monumente arhitectonice ilustre să fi căzut pradă măcinării veacurilor [...]. Dar monumentul a existat cîndva în structura sa aurorală și sarcina restauratorului este aceea de a încerca să reconstituie ceva din vechea lui frumusețe și putere.“ În alcătuirea poemului Mușatin intră, de exemplu, patru texte diferite, aflate în manuscrise diferite – Ursitorile, Povestea Dochiei și Ursitorile, Mușatin și codrul, Dragoș Vodă cel Bătrîn – și unele elemente din variante. O precizare: doar cinci dintre poeziile publicate de Petru Creția în Manuscriptum sînt propriu-zis reconstituiri.

Oricît de seducătoare ar fi teoria lui Creția, oricît de reușite poeziile astfel alcătuite, procedeul în sine, trebuie spus, ridică probleme teoretice. Aceasta ar fi miza polemicii pe care, cred, ar putea-o prilejui apariția unui astfel de volum. Cît de legitim, cît de valid teoretic poate fi un asemenea procedeu? Filologia tradițională îl respinge fără prea mare ezitare. De cealaltă parte, argumentul cel mai puternic în sprijinul procedeului invocat de Petru Creția îl formulează, postmodern, în prefața volumului de acum, Mircea Cărtărescu, atunci cînd compune imaginea unui Eminescu în mod esențial fragmentar în creație „[...] modernitatea lui Eminescu constă tocmai în iregularul, fragmentarul, abstrusul, haoticul actului creator, acel «neptunic» al postumelor despre care vorbea Ion Negoițescu în (falsă) opoziție cu «uranicul» ediției Maiorescu.“

A reprezenta construcția sau a construi reprezentarea unui text rămas în stadiul de potențialitate? Ar trebui, cred, remarcată în primul rînd imprecizia denumirii și a descrierii procedeului propus de Creția. Nu e vorba de un act de re-constituire, de restaurare, ci mai curînd de unul de constituire și de construire. Starea frînturilor de poezie eminesciană rămase în manuscrise seamănă mai degrabă cu cea a catedralelor medievale neterminate, decît cu soarta monumentelor ruinate. E poate ușor de intuit felul în care ar fi arătat, imposibil însă de știut.

2004-10-10 (România literară)