Cronici
 
MARIANA MARIN,
Scrisoare deschisă sau Nu mă mai așteptați la ore mici

 
Bookmark and Share
Cronică
Multimedia
 
Gabriel Nedelea : Mariana Marin este invocată azi cu pioșenie și gravitate atât de congenerii săi optzeciști, care au conștientizat diferențele de postură poetică și atitudine existențială pe care poeta le-a adus în sânul generației, cât și de unii și alții dintre poeții mai tineri care se aciuiesc sub rezonanța acestui nume, profitând abject de autoritatea pe care o are repetata și prea nejustificata revendicare de la el. Același efect îl are, pentru cei din urmă amintiți, și spunerea numelui Virgil Mazilescu, însă sperata contaminare nu funcționează, iar iluzia scontată se risipește repede. Despre caracterul sau temperamentul comunității efective de cititori căruia i se adresează o poezie ca cea a Marianei Marin nu se prea pot face speculații, și asta pentru că forța textelor creează chiar și în lectorii fără competențe culturale prea mari tulburări și schimbări esențiale. Fenomenul pe care l-am semnalat anterior are loc exclusiv în breasla poeților contemporani și este unul secundar, care din când în când trebuie amendat. În rest, chiar și lectura din snobism este salutară, fiindcă lasă urme.

Editura Casa Radio a publicat în 2014 o excepțională CD-carte-obiect numită Scrisoare deschisă sau Nu mă mai așteptați la ore mici, punând laolaltă „27 de poeme rostite la Radio de Mariana Marin între 1991-2002 & ilustrate de Tudor Jebeleanu”. Ediția este prezentată de Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru și de trei dintre poeți alături de care autoarea Zestrei de aur a apărut în antologia Cinci (1982): Romulus Bucur, Bogdan Ghiu și Ion Bogdan Lefter. Volumul face parte din Biblioteca de poezie românească, Seria colecționarul de voci, unică în cultura noastră, colecție în care au mai apărut și Ion Barbu, G. Bacovia, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Gellu Naum etc. Editura Casa Radio îi redă, așadar, poeziei interbelice, antedecembriste și, iată (!), celei optzeciste, vocea auctorială fizică, propunând o situație nouă pentru interpretare.

Cât despre receptare poeziei Marianei Marin, ea vine mai ales dinspre optzeciști. Mircea Cărtărescu, de pildă, atrage atenția că poeta Atelierelor și a Mutilării artistului la tinerețe își decantează formula poetică abia după interzicerea Cenaclului de Luni, iar dintre influențe „le-a păstrat pe cele metafizic-expresioniste specifice poeziei transilvane” și pe cele ale poeților germani din România. Lunedistul constată că „a rezultat un alt fel de poezie decât cea tipic optzecistă: o rostire gravă, sinceră, etică în esența ei, o poezie a răului existențial și a ororii istoriei”, astfel încât „o rană interioară de nevindecat a devenit izvorul unei poezii tot mai pure în tragismul ei, tot mai verticale, tot mai apropiate de țipăt”. Radu G. Țeposu pune la originea acestei experiențe poetice, în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, „cruzimea imaginației, hrănită de ironii tăioase” care „produce contemplații reci ale alterității, încremenirii extatice ale sufletului”.

În ceea ce mă privește, cred că prin poezia Marianei Marin își face tragicul loc în postmodernismul românesc, fără a fi reiterat vreunul dintre existențialismele care bântuiseră modernitatea, cu atât mai puțin existențialismul sartrian. Poeta nu-și apropie o imagine strălucitoare, personalizată sau fascinantă a morții, ci una convulsivă, frustă, crudă, insipidă pe alocuri. N-are loc o înscenarea și nici nu recurge la descrieri ale morții, dar deține puterea să o privească în față: „În Torida, îți amintesc,/ sinuciderea unui creier la marginea imperiului// sub pământul lucid// când putregaiul ochilor mei bolnavi/ e mâncat de porci în sângele zorilor” (Scrisorile lui Emil, V) sau „Acolo jos,/ jos de tot,/ în atelierele morții,/ se aud șenilele tale, singurătate solzoasă/ adesea numită luciditate” (Judecătorul-penitent). Acesta este cuvântul de ordine: luciditate. Este singura cale spre realitatea pândită din toate cotloanele de moarte: „Uneori observam realitatea.// Atunci, ceva se ghemuia/ în colțul cel mai umbros al casei/ și începea să ne scâncească la piept.// Era un pui de realitate, ca și noi.// Singur și trist, șoptea printre lacrimi/ «Luați-mă și pe mine între rai și iad!/ Băltoaca asta în care trăiesc m-a obosit./ Nu-mi mai pot mânca nici orezul cu lapte,/ nu mai are gust de atâtea gunoaie pisate,/ de atâtea cuvinte îngâmfate și reci.» (Orez cu lapte în Praterstrasse)”. Acest pui de realitate, în care sălășluiește ființa, este ținut între rai și iad, este lăsat să „viseze cu ochii deschiși” și numai ironia îl face suportabil și chiar „molipsitor”.

Ceva esențial o leagă, totuși, pe poeta Atelierelor și Zestrei de aur de poetica optzecistă: forța de a reda concretul, de a-și trăi cotidianul și a-l atrage într-o limbă care se cere inventată, ca în poemul Seducție. Dar spărturile din realitate nu sunt umplute în chip textualist, prin diversiuni intertextuale sau înzorzonări metapoetice și autoreferențiale, ci lărgite suficient cât privirea să poată trece dincolo, în abstract, în lumea ideilor, unde luciditate devine solzoasă. Marile teme literare sunt trase în concretețea născut odată cu poezia: „Dar între timp ce s-a mai întâmplat?/ Oare ce se mai putea întâmpla?/ Poată doar această oglindă moartă a tavanului/ în care trupul meu se îmbată de sine/ și își adoră expresivitatea imperfecțiunilor./ Poate acest tulbure glas al sângelui/ care încă ucide-n Balcani./ Poate această voluptate de a recunoaște mizeria/ și de a înfrunta în numele ei./ Poate mâinile care scormonesc în întunecimea ochilor/ acolo să te găsească,/ – lamă de cuțit rece și tandră!/ Și totuși, ce milă sfâșietoare pentru colaboraționistul revoltat/ care se va salva în oricare administrație/ îmi tulbură acest ceas unic/ când încă mai cred în firescul tău./ Pe el cum să-l judeci/ și cum să-i dezvălui armele tale însingurate?”// O, azi cobor către tine/ și aduc în orbite deșertul/ și umbra mea socială,/ luciditate solzoasă/ adesea numită/ Moarte,/ Iubire,/ Adevăr,/ Neputință,/ Sinucidere/ Libertate” (Judecătorul-penitent).

Efectele lucidității sunt mai tari decât orice halucinogen, ele provoacă stări din care se vede învecinarea dintre sfera sinuciderii și cea a morții. Dar pentru asta trebuie curaj, acel curaj de a coborî în „adâncul pământurilor sterpe”, să-ți aduci în orbite deșertul fără să-ți uiți umbra socială. Fără îndoială, Mariana Marin scrie una dintre cele mai curajoase poezii din tot ce s-a scris la noi. Asta i-a redat ea poeziei românești pe lângă tragism, curajul. Din acest punct de vedere, dar și din altele, ea este rudă cu Virgil Mazilescu, poetul care nu i-a fost străin, dar în care se vede că a privit cu spaimă, cum ai privi în adâncurile morții și libertății. De altfel, volumul conține un fragment de interviu în care Mariana Marin vorbește despre Virgil Mazilescu și lecturează cutremurătorul poem Patru fără un sfert. Deși fractura versurilor nu mai este la fel de accentuată ca la autorul volumului Va fi liniște va fi seară>, fisurile topice au naturalețea prezenței morții. Autenticitatea sa ia în răspăr și imperativul intertextualității („Cine sapă textul altuia/ cade singur în el// textual// va veni moartea și nu va avea niciun ochi”, citează Nicolae Manolescu în prefață numită „O poetă extraordinară”).

Cât despre referințele directe la poezie, acestea sunt făcute cu aceeași luciditate solzoasă: „Până și poezia/ (ea, urmând existența, niciodată înlocuind-o)/ uitase să mai pună/ sticla cu lapte în fața ușii./ Uitase să-și mai aducă aminte de mine” (Mutilarea artistului la tinerețe) sau, de la o distanță care are clare accente de disidență, „Mi-e dor de poemele cărora doar eu însămi/ le eram universul.// (…) Asta mi-ați luat. Posibilitatea de a mă număra eu pe mine însămi/ printre ființele lui Dumnezeu,/ de-a mă bucura liniștită și eu de ceva./ Nu mult: un pumn de țărână vorbitoare,/ un căuș de cenușă aruncat pe-ntinsul mării,/ un viermișor vesel și cu bun simț./ N-aș fi aruncat atunci niciodată blestemul,/ n-aș fi săpat groapa voastră/ cu atâta poftă și har” (Al dracului!).

Luciditatea solzoasă nu este niciodată o iluzie sau o ficțiune reconfortantă, este starea din care poeta ia realitatea și moartea în piept. Este experiența ieșirii din sine: „Trăiesc în afara vieții mele,/ și, de la o vreme,/ găsesc mai mereu pe pragul casei/ o pasăre cu ochi vinovați” (Al dracului!)”. Mai trebuie spus ca psihologismul este transgresat de această disponibilitate și forță de a trece dincolo de viață, este dejucat de coborârea în ființă, fără a-și propune vreo relatare despre ființare.

Mariana Marin este o mare poetă curajoasă, care a dus mai departe luciditatea mazilesciană. Sper că firul acesta nu s-a rupt. Cât despre CD-cartea Scrisoare deschisă, nu avem decât a-i mulțumi Casei Radio pentru extraordinara ediție și pentru întreaga colecție.

2015-03-23 (Ramuri, Nr. 03 / 2015)