Cartea Istoria trece, cuvântul rămâne…, scrisă de Vasile Ionescu, ultimul director general al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, a apărut la Editura Casa Radio în 2008 (ediţie îngrijită de Adrian Cioroianu şi Liliana Muşeţeanu), an în care se aniversau 80 de ani de la prima emisiune a postului, transmisă în eter la data de 1 noiembrie 1928. Postul de radio Bucureşti al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică, cu studiourile amenajate în imobilul din strada General Berthelot nr. 60, dispunea, la momentul întâiei sale ieşiri în eter, de un număr de 17 salariaţi, iar de la data înfiinţării lui şi până azi s-a străduit să îşi îndeplinească în condiţii nu întotdeauna favorabile, deloc comode, nicidecum ferit de evenimente dramatice, tragice, eroice chiar, marcate de convulsiile istoriei, tripla sa misiune – de informaţie, de educaţie şi de divertisment. Cine aruncă o privire, fie şi fugară asupra „schemelor” sau „grilelor de program”, cum se numesc ele azi, reproduse de Vasile Ionescu în cartea sa (destul de plină de detalii tehnice, care îngreunează câteodată lectura), observă lesne că, încă din primele zile şi luni ale existenţei sale, Radio România a avut grijă să îşi îndeplinească aceste sarcini, înfruntând vicisitudinile unor timpuri deloc prielnice, cu atât mai puţin prietenoase. Alături de emisiuni muzicale şi de divertisment ori de radiojurnale, în oferta de programe ale postului au figurat, de la început, emisiuni precum „Ora satului”, „Ora copiilor”, dar şi „Universitatea radio”. Primul conferenţiar la microfon a fost enciclopedistul Nicolae Iorga, iar academicianul Dimitrie Gusti, profesorul universitar Constantin Chiriţescu şi muzicologul Mihail Jora au inaugurat şi susţinut emisiunea Radio Şcoală.

Concepută în trei mari secvenţe: Partea întâi– 1916-1945, Partea a II-a – 13 ani de puşcărie – 13 ani mai puţin de viaţă, Partea a III-a – Postscriptum, însoţit de Anexe, cartea lui Vasile Ionescu, mai exact memoriile sale, au fost elaborate într-o primă formă între anii 1967-1968, şi într-o a doua în 1974. Scrierile fostului director general al Radio-ului, personalitate ce a deţinut un loc nicidecum minor în actul de la 23 august 1944 (pe care Vasile Ionescu îl numeşte, în mod constant, „lovitură de stat”), rămas în funcţie până la data de 19 iunie 1945, în pofida unor atacuri repetate şi extrem de dure, profund calomniatoare, găzduite de Radio Moscova dar, mai cu seamă, de diversele organe de presă din ţară, controlate de partidul comunist, la scurtă vreme după intrarea lui în legalitate (e şi aceasta o dovadă că procesul de sovietizare a României a început cu mult înainte de abdicarea Regelui şi de proclamarea RPR), înseamnă, în egală măsură, povestea unei vieţi, dar şi o parte din povestea Radioului ca şi a felului în care a trebuit acesta să facă faţă unei istorii deloc calme, foarte puţin binevoitoare, în care politicul a dorit adesea să şi-l subordoneze. Citind memoriile lui Vasile Ionescu în chiar zilele în care în presa românească, dar mai cu seamă în Parlamentul României, se joacă iarăşi piesa proastă prin care Puterea încearcă să ne amăgească asupra bunelor sale intenţii de depolitizare a mediilor electronice publice de informare, în interesul cetăţeanului, desigur, care „are dreptul să ştie adevărul” (puţin contează că acest „adevăr” e unul orientat, în folosul respectivei Puteri), iar Opoziţia se complace în rolul „victimei” (uitând că s-a simţit tare bine atunci când îi revenea exact partitura deţinută azi de adversarii săi politici), am mai înţeles o dată ( a câta oară?) că nimic nu e nou sub soarele României şi al audiovizualului său.. Alte măşti, aceeaşi piesă...

Interesant de observat că lucrarea, pe care Vasile Ionescu ar fi dorit să o numească Scurte amintiri şi însemnări, încerca, la momentul redactării ei, să profite cât mai mult de „deschiderea” pe care se părea că o adoptase noua conducere a Partidului Comunist Român, în frunte cu Nicolae Ceauşescu, instalată îndată după decesul din martie 1965 al lui Gheorghiu-Dej. Se credea atunci că PCR era gata să îşi asume propriile greşeli, să admită că Securitatea dejistă, aflată sub conducerea lui Alexandru Drăghici, a comis nepermis de multe abuzuri (recunoscute parţial şi, după cum se va vedea puţin mai târziu, doar în scopul consolidării poziţiei noului lider şi al eliminării adversarilor săi reali ori doar potenţiali). Câştigase deopotrivă teren impresia că regimul de la Bucureşti ar fi fost dispus să încurajeze spunerea adevărului despre ceea ce s-a întâmplat în mod real la 23 august 1944 şi despre rolul istoric al regelui Mihai. De altminteri, pentru acest adevăr şi pentru recunoaşterea rolului Radioului în evenimentele de la 23 august luptă din răsputeri Vasile Ionescu. Sub imperiul respectivelor impresii şi iluzii, stimulat de ele, Vasile Ionescu va produce în cartea sa mărturii tulburătoare asupra unor momente importante din istoria Radioului (de la asasinarea lui Armand Călinescu, la abdicarea regelui Carol al II-lea şi preluarea puterii de către Ion Antonescu, de la rebeliunea legionară la actul istoric de la 23 august şi la încercările repetate de falsificare a adevărului istoric despre acestea), ca şi despre propria Golgotă, despre trecerea lui, vreme de 13 ani, prin închisorile şi lagărele comuniste. Într-un anume fel, în pofida faptului că memoriile lui Vasile Ionescu au ajuns să vadă lumina tiparului doar în anul 2008. Au fost difuzate într-un număr redus de exemplare ca „material documentar de uz intern”, cu toate că ele nu au avut condiţia de „samizdat” (scrierea lor fiind comandată de Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lângă C.C. al PCR), ele dobândind semnificaţie şi prin raportul dintre dezvăluirile autorului şi „tăcerile” sale, Istoria trece, cuvântul rămâne... deţine, se pare, o prioritate. Manuscrisul, devenit carte doar în 2008, e printre primele texte ce au circulat în România (e vorba despre o circulaţie restrânsă, e adevărat) despre infernul din închisorile comuniste române şti. Dar şi despre timpul şi starea de spirit în care aceste mărturii au aşternute pe hârtie. Cartea lui Vasile Ionescu interesează, în primul rând, prin mărturiile asupra intervalului de timp 1916-964. Dar, în subsidiar, şi prin cele despre climatul politic, social şi mental dintre anii 1967-1974. Când şi cei ce au avut de suferit de pe urma comunismului au început să nutrească un firicel de speranţă că ar putea să fie un pic altfel. Din păcate, s-au înşelat amarnic.

În Studiul introductiv, istoricul Adrian Cioroianu atrage atenţia, pe bună dreptate, că în redactarea memoriilor sale, Vasile Ionescu se supunea unor rigori ale timpului. Foloseşte sintagme agreate (apare de mai multe ori cea care denumea guvernul Groza, instalat la 6 martie 1945, drept „guvern de largă concentrare democratică”), face referiri binevoitoare la adresa lui Nicolae Ceauşescu, aflat în primii săi ani de domnie. Pe de altă parte, mi se pare demn de subliniat că Vasile Ionescu a supraevaluat o seamă dintre acţiunile lui Nicolae Ceauşescu. I-a scăpat memorialistului esenţialul. Şi anume că Ceauşescu era dispus să pună în discuţie, să sacrifice, să „execute” moral personalităţi, lideri din trecut ori din prezent ce nu îi erau pe plac, dar nicidecum să pună la îndoială comunismul şi ideea de comunism. „Scăparea” despre care vorbesc e evidenţiată de o frază ce începe în felul următor: „Imediat m-am lămurit câtă bază poţi să pui pe cuvântul unui comunist...”. Numai că, trebuie să o recunoaştem, prin 1967-1968, era încă destul de greu să anticipezi câtă bază puteai pune pe cuvântul lui Nicolae Ceauşescu. Poate tocmai de aceea dezamăgirea, ale cărei semne au devenit evidente un an-doi mai târziu, a fost atât de dureroasă.

2010-05-05 (Revista "Familia")