Cronici
 
Istoria trece, cuvântul rămâne...
Mărturiile ultimului director al Societății Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă

 
Bookmark and Share
Cronică
Multimedia
 
Mircea Morariu : Mircea Morariu, Explorări

Cartea Istoria trece, cuvântul rămâne…, scrisă de Vasile Ionescu, ultimul director general al Societății Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, a apărut la Editura Casa Radio în 2008 (ediție îngrijită de Adrian Cioroianu și Liliana Mușețeanu), an în care se aniversau 80 de ani de la prima emisiune a postului, transmisă în eter la data de 1 noiembrie 1928. Postul de radio București al Societății de Difuziune Radiotelefonică, cu studiourile amenajate în imobilul din strada General Berthelot nr. 60, dispunea, la momentul întâiei sale ieșiri în eter, de un număr de 17 salariați, iar de la data înființării lui și până azi s-a străduit să își îndeplinească în condiții nu întotdeauna favorabile, deloc comode, nicidecum ferit de evenimente dramatice, tragice, eroice chiar, marcate de convulsiile istoriei, tripla sa misiune – de informație, de educație și de divertisment. Cine aruncă o privire, fie și fugară asupra „schemelor” sau „grilelor de program”, cum se numesc ele azi, reproduse de Vasile Ionescu în cartea sa (destul de plină de detalii tehnice, care îngreunează câteodată lectura), observă lesne că, încă din primele zile și luni ale existenței sale, Radio România a avut grijă să își îndeplinească aceste sarcini, înfruntând vicisitudinile unor timpuri deloc prielnice, cu atât mai puțin prietenoase. Alături de emisiuni muzicale și de divertisment ori de radiojurnale, în oferta de programe ale postului au figurat, de la început, emisiuni precum „Ora satului”, „Ora copiilor”, dar și „Universitatea radio”. Primul conferențiar la microfon a fost enciclopedistul Nicolae Iorga, iar academicianul Dimitrie Gusti, profesorul universitar Constantin Chirițescu și muzicologul Mihail Jora au inaugurat și susținut emisiunea Radio Școală.

Concepută în trei mari secvențe: Partea întâi– 1916-1945, Partea a II-a – 13 ani de pușcărie – 13 ani mai puțin de viață, Partea a III-a – Postscriptum, însoțit de Anexe, cartea lui Vasile Ionescu, mai exact memoriile sale, au fost elaborate într-o primă formă între anii 1967-1968, și într-o a doua în 1974. Scrierile fostului director general al Radio-ului, personalitate ce a deținut un loc nicidecum minor în actul de la 23 august 1944 (pe care Vasile Ionescu îl numește, în mod constant, „lovitură de stat”), rămas în funcție până la data de 19 iunie 1945, în pofida unor atacuri repetate și extrem de dure, profund calomniatoare, găzduite de Radio Moscova dar, mai cu seamă, de diversele organe de presă din țară, controlate de partidul comunist, la scurtă vreme după intrarea lui în legalitate (e și aceasta o dovadă că procesul de sovietizare a României a început cu mult înainte de abdicarea Regelui și de proclamarea RPR), înseamnă, în egală măsură, povestea unei vieți, dar și o parte din povestea Radioului ca și a felului în care a trebuit acesta să facă față unei istorii deloc calme, foarte puțin binevoitoare, în care politicul a dorit adesea să și-l subordoneze. Citind memoriile lui Vasile Ionescu în chiar zilele în care în presa românească, dar mai cu seamă în Parlamentul României, se joacă iarăși piesa proastă prin care Puterea încearcă să ne amăgească asupra bunelor sale intenții de depolitizare a mediilor electronice publice de informare, în interesul cetățeanului, desigur, care „are dreptul să știe adevărul” (puțin contează că acest „adevăr” e unul orientat, în folosul respectivei Puteri), iar Opoziția se complace în rolul „victimei” (uitând că s-a simțit tare bine atunci când îi revenea exact partitura deținută azi de adversarii săi politici), am mai înțeles o dată ( a câta oară?) că nimic nu e nou sub soarele României și al audiovizualului său.. Alte măști, aceeași piesă...

Interesant de observat că lucrarea, pe care Vasile Ionescu ar fi dorit să o numească Scurte amintiri și însemnări, încerca, la momentul redactării ei, să profite cât mai mult de „deschiderea” pe care se părea că o adoptase noua conducere a Partidului Comunist Român, în frunte cu Nicolae Ceaușescu, instalată îndată după decesul din martie 1965 al lui Gheorghiu-Dej. Se credea atunci că PCR era gata să își asume propriile greșeli, să admită că Securitatea dejistă, aflată sub conducerea lui Alexandru Drăghici, a comis nepermis de multe abuzuri (recunoscute parțial și, după cum se va vedea puțin mai târziu, doar în scopul consolidării poziției noului lider și al eliminării adversarilor săi reali ori doar potențiali). Câștigase deopotrivă teren impresia că regimul de la București ar fi fost dispus să încurajeze spunerea adevărului despre ceea ce s-a întâmplat în mod real la 23 august 1944 și despre rolul istoric al regelui Mihai. De altminteri, pentru acest adevăr și pentru recunoașterea rolului Radioului în evenimentele de la 23 august luptă din răsputeri Vasile Ionescu. Sub imperiul respectivelor impresii și iluzii, stimulat de ele, Vasile Ionescu va produce în cartea sa mărturii tulburătoare asupra unor momente importante din istoria Radioului (de la asasinarea lui Armand Călinescu, la abdicarea regelui Carol al II-lea și preluarea puterii de către Ion Antonescu, de la rebeliunea legionară la actul istoric de la 23 august și la încercările repetate de falsificare a adevărului istoric despre acestea), ca și despre propria Golgotă, despre trecerea lui, vreme de 13 ani, prin închisorile și lagărele comuniste. Într-un anume fel, în pofida faptului că memoriile lui Vasile Ionescu au ajuns să vadă lumina tiparului doar în anul 2008. Au fost difuzate într-un număr redus de exemplare ca „material documentar de uz intern”, cu toate că ele nu au avut condiția de „samizdat” (scrierea lor fiind comandată de Institutul de studii istorice și social-politice de pe lângă C.C. al PCR), ele dobândind semnificație și prin raportul dintre dezvăluirile autorului și „tăcerile” sale, Istoria trece, cuvântul rămâne... deține, se pare, o prioritate. Manuscrisul, devenit carte doar în 2008, e printre primele texte ce au circulat în România (e vorba despre o circulație restrânsă, e adevărat) despre infernul din închisorile comuniste române ști. Dar și despre timpul și starea de spirit în care aceste mărturii au așternute pe hârtie. Cartea lui Vasile Ionescu interesează, în primul rând, prin mărturiile asupra intervalului de timp 1916-964. Dar, în subsidiar, și prin cele despre climatul politic, social și mental dintre anii 1967-1974. Când și cei ce au avut de suferit de pe urma comunismului au început să nutrească un firicel de speranță că ar putea să fie un pic altfel. Din păcate, s-au înșelat amarnic.

În Studiul introductiv, istoricul Adrian Cioroianu atrage atenția, pe bună dreptate, că în redactarea memoriilor sale, Vasile Ionescu se supunea unor rigori ale timpului. Folosește sintagme agreate (apare de mai multe ori cea care denumea guvernul Groza, instalat la 6 martie 1945, drept „guvern de largă concentrare democratică”), face referiri binevoitoare la adresa lui Nicolae Ceaușescu, aflat în primii săi ani de domnie. Pe de altă parte, mi se pare demn de subliniat că Vasile Ionescu a supraevaluat o seamă dintre acțiunile lui Nicolae Ceaușescu. I-a scăpat memorialistului esențialul. Și anume că Ceaușescu era dispus să pună în discuție, să sacrifice, să „execute” moral personalități, lideri din trecut ori din prezent ce nu îi erau pe plac, dar nicidecum să pună la îndoială comunismul și ideea de comunism. „Scăparea” despre care vorbesc e evidențiată de o frază ce începe în felul următor: „Imediat m-am lămurit câtă bază poți să pui pe cuvântul unui comunist...”. Numai că, trebuie să o recunoaștem, prin 1967-1968, era încă destul de greu să anticipezi câtă bază puteai pune pe cuvântul lui Nicolae Ceaușescu. Poate tocmai de aceea dezamăgirea, ale cărei semne au devenit evidente un an-doi mai târziu, a fost atât de dureroasă.

2010-05-05 (Revista "Familia")