Cronici
 
MARIANA MARIN,
Scrisoare deschisă sau Nu mă mai așteptați la ore mici

 
Bookmark and Share
Cronică
Multimedia
 
Marius Chivu :

● Mariana Marin, Scrisoare deschisă, CD-carte, poeme rostite la Radio (1991-2002), „Cuvînt înainte“ de Nicolae Manolescu, ilustrații de Tudor Jebeleanu, Editura Casa Radio, 2014.

Era și timpul ca, după mai bine de un deceniu de la dispariția ei prematură, să mai apară un volum cu poemele Marianei Marin (1956-2003). Iar această CD-carte – conținînd 27 de poezii plus un mic interviu despre și versuri de Virgil Mazilescu (totul însumînd 34 de minute cu vocea poetei), la fel de multe ilustrații de Tudor Jebeleanu, un „Cuvînt înainte“ de Nicolae Manolescu și încă cinci mărturii ale colegilor de generație: Romulus Bucur, Mircea Cărtărescu, Bogdan Ghiu, Florin Iaru și Ion Bogdan Lefter –, această ediție cu puțin din toate este un cadou neașteptat, oferit pe final de an de minunata editură Casa Radio.

Foarte inspirat felul în care a fost gîndită CD-cartea! Introducerea o face Nicolae Manolescu, cel care în anii ’80 conducea ședințele Cenaclului de Luni și care își amintește că cea dintîi lectură a poetei în fața tinerilor poeți și critici optzeciști „a fost un răsunător insucces“. Manolescu o vede acum, poate și atunci, ca pe „o excepție greu de tolerat“: „Obsedată de condiția tragică a artistului, poeta nu vorbea pe înțelesul Cenzurii și nici măcar nu avea dispensa datorată de congeneri caracterului ludic-înșelător al discursului.“ Mircea Cărtărescu vede poezia Marianei Marin tot ca pe un discurs hibrid în cenaclul lunedist: „Dintre influențe, le-a păstrat pe cele metafizic-expresioniste specifice poeziei transilvane; de asemenea, a descoperit militantismul politic și social al poeților germani din România. A rezultat un alt fel de poezie decît cea tipic optzecistă: o rostire gravă, sinceră, etică în esența ei, o poezie a răului existențial și a ororii istoriei.“ Despre formula ei poetică vorbește și Ion Bogdan Lefter, care nu o desparte atît de mult de optzeciști, precum o fac cei doi deja menționați, spunînd chiar că poezia ei s-ar putea să nu fie pe deplin și exact înțeleasă: „Versurile ei sînt, într-un anumit sens, înșelătoare, mizînd pe un echilibru fin între conținut și formă: își asumă cu vizibilă franchețe o atitudine fermă, intransigentă față de un sistem opresiv și, în genere, față de toate «relele lumii», cu toate riscurile, reale și deloc mici în anii ’80; dar construiesc atari mesaje și efecte de directețe cu mijloace, de fapt, sofisticate, pe o gamă stilistică amplă, în care se regăsesc o parte dintre procedeele predilecte ale congenerilor săi (narativism atent regizat, discurs «biografist», metafore concret-abstracte, intertextualisme ș.a.m.d.), cu tendința de a generaliza parabolic, de unde aspectul de pildă morală al multor poeme.“ Un poem precum „Atelierele“, unul dintre cele mai bune, îi dă dreptate lui I.B. Lefter, altele însă îl contrazic. Oricum, cele 26 de poeme rostite la Radio, dintre cele apărute în volumele Atelierele, Mutilarea artistului la tinerețe și Zestrea de aur, plus unul rămas inedit (cel care dă și titlul CD-cărții și pe care îl reproduc mai jos), conturează o imagine destul de limpede a poeticii Marianei Marin.

Secțiunea „Madi“, în care colegii de generație, ascultîndu-i vocea pe CD (după ultima înregistrare, Mariana Marin a mai trăit doar cîteva luni și fiecare urmărește inflexiunile vocii pentru a-i surprinde „sfîrșeala“), și-o amintesc pe poetă în diverse ipostaze și istorisesc mici întîmplări sau doar gesturi și vorbe, este emoționantă. Titlul CD-cărții funcționează și în sens invers, căci evocările prietenilor poetei sînt, ca și poemele sale, tot o scrisoare deschisă, una plină de dragoste.

2014-12-04 (Dilema Veche, nr. 564)