Pentru mine, Titus Vîjeu înseamnă deopotrivă un adevărat coleg (pe multi redactori ai Radiodifuziunii nu îi recunosc în numita calitate), adică un profesionist complet al Radioului, un poet cu voce proprie, păstrată vreme de peste 30 de ani, cîti au trecut de la debutul său editorial, un călător neobosit, favorizat de soartă si, nu în ultimul rînd, un erudit în literatură, teatru si film, detinător pe merit al titlului de doctor (cu o remarcabilă dar nepublicată teză despre Andrej Wajda) si al rangului de profesor în cadrul Universitătii Nationale de Artă Teatrală si Cinematografică. Intelectual cu mare mobilitate spirituală, părea în ultimii ani atras mai ales de publicistica fragmentată, care are avantajul de a mentine un nume în atentie, cînd, fără a da dinainte semne că ar fi interesat de alcătuirea unei altfel de lucrări, am aflat că lucrează cu sîrg la întocmirea unui dictionar al scriitorilor din Radiodifuziune.*) Ideea o lansase în urmă cu cîtiva ani Sebastian Sîrcă, directorul Editurii Casa Radio si chiar demarase demersul, trimitînd un exemplar de chestionar, conceput special, la cei ce îndeplineau o minimă conditie: a fi măcar autorul unei cărti. Cei solicitati s-au executat, răspunsurile au sosit pe adresa editurii si a fost desemnat Titus Vîjeu să dea formă „definitivă”, adică să întocmească articolele pentru proiectatul dictionar. Ceea ce s-a si întîmplat, autorul dovedind rigoare, suficientă detasare fată de majoritatea celor prezenti cu fise pline de informatii seci si schitînd portretele adesea viabile a circa 250 de persoane cîte au intrat alfabetic în primul Ghid biobibliografic al scriitorilor din Radio. Munca sa a beneficiat pe de o parte de informatiile primite de la sursă, iar pe de alta de sintezele despre istoria Radiodifuziunii publicate în anii din urmă de Editura Casa Radio. Meritul principal (si poate cel mai consistent) al lui Titus Vîjeu a devenit astfel topirea datelor obtinute în succinte portrete ale acelora ce nu s-au multumit numai cu statutul de redactori-realizatori de emisiuni ori de tehnicieni specializati în radiofonie, ci si-au completat cartea de vizită cu bibliografii mai mult ori mai putin impunătoare, mai mereu însă interesante si menite a contura profilul fiecăruia dintre cei ce au contribuit la scrierea evolutiei uneia dintre institutiile de prim plan ale culturii, informatiei si propagandei românesti, recunoscută ca atare din 1928 pînă acum.

A rezultat un soi de istorie atipică, sustinută prin sutele de persoane dornice a cultiva deopotrivă gazetăria radiofonică si literatura în diversitatea ei, convinse că totusi, Scripta manent. Cu anumite conditii însă, între care primează calitatea artistică si stiintifică a cărtilor oferite publicului, dublată permanent de atuurile morale ale vorbitului profesionist la microfon. Ghidul… întocmit mi se pare binevenit pentru că o mare parte dintre cei cuprinsi în coloanele a 400 de pagini nu figurează în alte dictionare realizate de specialisti ai uniunilor de creatie sau de institutii locale, din orasele unde există posturi ale Radioului public. Iată deci o mică reparatie morală pentru truditori într-ale meseriei invidiate, uneori spectaculoase si întotdeauna dificilă prin responsabilitate. Numărul lor este însemnat, deoarece practic n-au existat personalităti importante ale scrisului românesc de după 1928 al căror destin să nu se intersecteze, într-un fel sau altul, cu acela al Radiodifuziunii. De la colaborări sporadice la functii de răspundere în structurarea programelor, de la folosirea undelor herziene drept trambulină în viata politică ori culturală la răbdarea de a constitui o arhivă sonoră, denumită cu bună dreptate „Fonotecă de aur”, rod al muncii de rob devotat unei cauze. Se întîlnesc, în recenta lucrare redactată de Titus Vîjeu, o sumedenie de indivizi veniti, rămasi sau plecati din Radio din cele mai ciudate pricini.

O enumerare a numelor de rezonantă din cultura natională ar ocupa mai bine de jumătate din articolul de fată si nu ar însemna decît enuntarea unei axiome legate de rolul si importanta Radioului. Tocmai de aceea, încerc să desprind cîteva concluzii legate de selectie, de spatiul acordat, de veridicitatea informatiilor, de stilul autorului. Despre o selectie în sensul strict al termenului nu poate fi vorba, grija principală (probabil si a autorului si a editurii) dovedindu-se menajarea susceptibilitătilor, a orgoliilor personale, adică a spiritelor ultrasensibile si iritabile. Spun asta referindu-mă la aceia care au semnat una sau mai multe cărti nefăcînd altceva decît să copieze de pe bandă emisiuni socotite reprezentative. În asemenea cazuri, efortul s-a înscris în limite fizice, probînd rezistentă si încăpătînare. Atunci cînd autorii însisi comiteau fapta si nu apelau (cum sînt sigur că s-a întîmplat) la sprijinul „dezinteresat” al altora. Se află printre scriitorii cuprinsi în Ghid… oameni importanti în institutie, atinsi după 1990 de boala autorlîcului. Altfel nu se explică prezente precum Gh. Verman, Dumitru Avram, Anca Florea ori Dragos Seuleanu (el s-a remarcat desfiintînd o bibliotecă de mare valoare si o redactie literară respectată prin traditie si performantă editorială). Alti autori, semnatari ai cîte unui titlu, confirmă impresia de accident în activitatea lor publicistică. Cei mai multi dintre autori au scris volume de reportaje, note de călătorie, interviuri, poezie ori au întocmit antologii. Mai putini sînt dramaturgii, criticii literari, de artă sau muzicologii desi, prin emisiunile realizate, m-as fi asteptat la un număr superior. Este doar o constatare, ceea ce a avut în vedere editorul a fost neomiterea artistilor care au înnobilat prin prezentă postul national.

Obiectiv atins aproape în totalitate, absentele numindu-se N. Iorga (chiar dacă a rămas doar colaborator), Mihai Florea (cîndva redactor sef), Mircea Sîntimbreanu, Al. Mitru, Romulus Vulpescu, Al. Graur, A.E. Baconsky, Ovidiu Drimba (colaboratori de notorietate). Alte absente: Vlaicu Bîrna, Dumitran Frunză, Emilian Simion, C. Cublesan si Dora Pavel (cei doi clujeni neavînd nevoie de sublinierea meritelor literare). Altfel inventarul este probabil complet, chiar plusîndu-se cînd apar nume nesemnificative pentru istoria institutiei, în pofida prestigiului acestora. Sînt intelectuali de mare valoare, dusi de val pentru scurte perioade în Consiliile de administratie ori în alte functii, fără implicatii în politica de programe. În majoritatea cazurilor, informatiile sînt detaliate, abilitatea si eleganta stilului lui Titus Vîjeu fiind nu o dată remarcabile. Cu precădere cînd punctează momente neclare din biobibliografii (v. articolele despre Al. Marcu, despre Mihai Ralea, despre Florin Constantin Pavlovici, Ioan Ion Diaconu, Anton Iordache si altii). Mărturisesc că multe nume îmi erau absolut necunoscute, după 1990 febra scrisului si a publicării productiei (în mod necontrolat adesea, v. prolificul Ilie Dobre si nu numai) însutind restrînsul pluton al scriitorilor atasati Radioului. Ar fi încă un merit al lui Titus Vîjeu, doar dacă măcar unii vor confirma această mînă întinsă.

În privinta corectitudinii informatiei, cum am mai subliniat, nu am rezerve decît în mentionarea functiilor detinute în timpul dictaturii comuniste în aparatul de stat si de partid de un Ion Pas, Valeriu Rîpeanu, Dinu Săraru, Mircea Radu Iacoban, Octavian Paler. Spatiul ce li se acordă este disproportionat cu calitatea contributiilor, ca si atunci cînd s-a redactat articolul despre Victor Frunză, autentic disident recunoscut pe plan european, minimalizat în mod inexplicabil.

Sigur că iertarea este crestinească, dar adevărul nu trebuie ocolit, iar meritele cîntărite cu atentie, chiar dacă practicăm stergerea păcatelor de diverse calibruri si tindem spre reconciliere peste timp. Ar iesi însă din limitele moralitătii inocularea convingerii că la Radio s-au petrecut numai fapte si întîmplări înconjurate de aură nobil-intelectuală. Din păcate, institutia s-a remarcat printre cele mai dure în practicarea cenzurii, iar destule dintre emisiunile mentionate în bibliografiile redactorilor-scriitori nu mai pot fi amintite decît cu jenă. Aici se află un capitol ce va trebui cîndva rescris cu întelepciune si obiectivitate, de cineva nesupus nostalgiilor si emotionantelor amintiri subiective.

Ca întotdeauna o lucrare de asemenea proportii si ambitii generează opiniile cele mai ciudate, evident persoanale. Rîndurile de mai sus pot constitui o primă atitudine si o invitatie la sublinierea altor încă nespuse calităti ce impun Ghidul… printre aparitiile principale ale anului abia încheiat.

*) Titus Vîjeu, Scripta manent, Editura Casa Radio, Bucuresti 2004.

2005-01-15 (Convorbiri literare)