Cronici
 
MIRCEA NEDELCIU
citește ORA SPRE ZERO și alte proze

 
Bookmark and Share
Cronică
Multimedia
 
Simona Sora :

L-am auzit o singură dată, prin toamna lui 1989, pe Mircea Nedelciu citind o proză la „cenaclul lui Crohmălniceanu“ de la Izvor, unde se întîlneau pe atunci optzeciștii. Nu mai știu cine m-a dus atunci la Junimea, fusesem deja de mai multe ori și îi auzisem (aproape pe toți cei care contau în cenaclul acela) citind sau comentînd după lecturile altora. Nu-l auzisem însă niciodată vorbind pe Mircea Nedelciu, deși îi citisem cărțile mai demult, imediat cum îi descoperisem numele – culmea! – în revista lui Eugen Barbu, Săptămîna, oficiosul care se ocupa cu... demolarea. Nu-mi amintesc cu certitudine ce proză a citit – se poate să fi fost „Ora spre zero“, un prieten mi-a confirmat recent că o citise în cenaclu în anul acela, cînd a și apărut în volumul Și ieri va fi o zi – și nici cum a fost primită de ceilalți. Îmi amintesc doar că a citit de pe margine, stînd pe unul dintre scaunele de sub fereastră, nu la masa la care oficia, cu generozitate și inteligență, Ovid S. Crohmălniceanu. Și țin minte foarte limpede, în toate inflexiunile ei, vocea lui Nedelciu, o voce profundă și clară, cu particularități muntenești și cu segmentări retorice grave, o voce ce nu părea să vină din gît, ci din plexul solar, mîngîind fiecare cuvînt și neexpediind nici o frază, o voce frumoasă, lucrată, dar care „performa“ în direct, refăcînd, de dragul spectacolului, un text nou ce părea să se nască atunci, sub ochii noștri.

Am citit, spre sfîrșitul acelei toamne, și noul său volum de povestiri, Și ieri va fi o zi, căutînd proza pe care-o auzisem la cenaclu. Am dat de altă povestire și am rămas, de atunci, cu impresia că, la lectură, Nedelciu modifica nu doar accentele, tonul, segmentarea textelor, dar uneori chiar și frazele pe care le scrisese. Vocea lui – de atunci, din toamna lui 1989 – era vocea gravă și seducătoare a unui mare actor care-și știe bine puterile. Am regăsit doar o parte din acea magie în înregistrarea inedită apărută acum la Casa Radio, dar realizată în 1998 de Emil Buruiană pentru Noua Fonotecă de Aur, și-am încercat să-mi explic acest lucru. Atunci, la cenaclu, mi se păruse că detectez în vocea lui Mircea Nedelciu o inflexiune cumva impersonală, vitală într-un sens nepersonal, care face, uneori, o mare parte din ceea ce numim charisma unui om, talentul său, capacitatea de a lumina – pentru uzul și delectarea celorlalți – lumi reale sau imaginare, perspective inedite, breșe neașteptate în știut. Un suflu de viață care nu trece prin toată lumea și pe care el îl captează mai bine ca alții.

În textul însoțitor al acestei întregistrări apărute recent la Casa Radio, Ion Bogdan Lefter reface contextul ultimilor ani din viața lui Mircea Nedelciu. Întregistrarea din 16 decembrie 1998 – cu șapte luni înainte de moarte –, pe care o putem asculta azi, i se pare lui I.B. Lefter „ca-ntr-o ședință de cenaclu“, și probabil așa și este în partea ei rațională. I.B. Lefter l-a cunoscut îndeaproape pe Mircea Nedelciu, i-a știut, din imediata apropiere, nu doar cărțile, ci și tragedia ultimilor ani. Și a înțeles, fără îndoială, din interior, ce imens ghinion a putut avea generația lor pierzîndu-și cel mai important prozator, la doar 49 de ani. Textul său însoțitor – despre un Nedelciu „relaxat și inteligent, înțelegător cu lumea din jur și ironist al ei, vorbind pe tonul cald și glumeț-prieteneos care-i cîștigase nenumărate simpatii“ – este una dintre cele mai frumoase dovezi de prietenie literară pe care le-am întîlnit.

Mie însă, care l-am auzit pe Nedelciu citind o singură dată, mi s-a părut că vocea aceasta de final e o cu totul altă voce. Vocea care m-a fascinat în toamna lui 1989 în sala înghețată de la Izvor era vocea cuiva care încă se juca și cu viața, și cu literatura, și cu ușoara cucerire a unui public oricum încîntat de prezența lui. Știa că e bolnav, boala i se declanșase în urmă cu un an, dar el părea încă sigur că lucrurile se vor aranja, că va scăpa de „porcăria“ în care se trezise. În 1998, vocii sale îi lipsea tocmai siguranța aceea – care nu are niciodată un temei solid –, convingerea că va scăpa, că lucrurile vor continua indefinit, că „se va vindeca definitiv“, cum crede un personaj (în scaun cu rotile) din „Povestire în stil Moreno“, una dintre cele mai tulburătoare proze ale sale.

Nu știu dacă proza pe care a citit-o Mircea Nedelciu în toamna lui 1989 a fost chiar Ora spre zero, o povestire despre întîlnirea neașteptată cu moartea, din volumul care a apărut în aceeași toamnă. Vocea lui citind-o, în această înregistrare din 1998, este însă vocea cuiva hăituit, care știe că, de data asta, n-o să mai scape. Înregistrarea asta tîrzie nu mai are acea încredere în viață – plină de neașteptate inflexiuni și enorm farmec – a lui Mircea Nedelciu. A păstrat totuși o încredere – cine știe cît de întemeiată? – în literatură.

2013-01-03 (Dilema veche, nr. 464, 3-9 ian.2013)