Cronici
 
Vocile memoriei. Antologie de conferințe din Arhiva Societății Române de Radiodifuziune. Vol. I, 1931-1935.
 
Bookmark and Share
Cronică
Multimedia
 
Eugen Simion :

Societatea Română de Radiodifuziune are excelenta idee de a strânge într-o serie de volume conferințele și confesiunile ținute de-a lungul timpului de oamenii de cultură și oamenii politici în fața microfonului. Volumul recent apărut, „Vocile memoriei”, adună mărturisirile și portretele din perioada 1932-1935. Sunt câteva nume cunoscute (Vasile Voiculescu, Octavian Goga, Minulescu, Sadoveanu) și interesul cititorului merge, negreșit, spre aceeași scriitori. Nu trebuie, totuși, ignorate confesiunile altora, jurnaliști și memorialiști, mai puțini celebri. Ei dau, uneori, amănunte picante din mica istorie a vieții culturale și politice. A. Obedenaru aduce, de pildă, informații despre lumea teatrală și lumea boemei bucureștene din timpul războiului de independență și reconstituie, într-o spumoasă conferință, istoria Capșa, cu personajele și întâmplările ei amuzante. Nu este uitat, se înțelege, I.L. Caragiale în această mică istorie a Bucureștiului cultural. Proprietar al unei berării, el oferă seara târziu șvarțuri amicilor și-l tachinează pe Gherea care ține discursuri inportune în timpul acestor petreceri bahice. Dramaturgul ironizează și un alt amic, Duiliu Zamfirescu, în legătură cu artista Montalba care tocmai cucerise inimile bucureștenilor. Întâmplări vesele, vorbe de duh, istorii mărunte. Toate s-ar pierde în neant de n-ar fi acești memorialiști, mari și mici, care să le salveze printr-un discurs nostalgic și colorat, înțesat de anecdote. Ei nu lasă timpul să moară și împiedică istoria nescrisă să se risipească în insignificanța ei. Citindu-i, observi că Bucureștiul era, la sfârșitul secolului trecut și începutul secolului nostru, un oraș petrecăreț și un oraș cultural în plină efervescență. Literatura se împăca bine cu comerțul (dovadă: I.L. Caragiale și Gherea), scriitorii moldo-valahi se iubeau și se detestau, ca și azi, nimeni – întocmai ca și acum – nu putea trăi din ceea ce scrie, boema era în floare, iar cafenelele deveniseră încă de atunci „locuri de muncă” pentru poeți și jurnaliști.

Sunt și lucruri care interesează într-un mod mai direct istoria literară. Vasile Voiculescu reconstituie biografia colegului său de liceu, Mitică Buzău, nu altul decât viitorul scriitor Urmuz, un precursor al suprarealismului. Informațiile sunt de prima mână și portretul făcut de poet este admirabil. Mitică este un băiat negricios și firav, zeflemitor, „drăcos până la geniu”, pus mereu pe farse. Fiul unui medic cult, Urmuz era un strălucit muzician – zice Voiculescu – admira pe Beethoven și se interesa de metafizică. Temele lui predilecte de discuție sunt Dumnezeu, lumea și sufletul. Îi place, de asemenea, să picteze, iar mai târziu, în clasele superioare de liceu, își uimește colegii prin scrierile lui ciudate, burlești, condensate și reci. Cuvântul din urmă revine des în comunicarea lui Vasile Voiculescu și el sugerează ceea ce comentatorii au numit absurdul calculat din textele urmuziene. […]

Asemenea evocări plac totdeauna pentru că reproduc chipurile a două personalități care se privesc și se confruntă. Ne interesează, desigur, ceea ce mărturisește un mare poet religios (Vasile Voiculescu) despre ciudatul și neliniștitul Urmuz, dar ne interesează, în același timp, ce gândește și cum gândește mărturisitorul… Un discurs vorbit transformat, acum, într-o scriitură plină de farmec și de bunătate.

Pline de miez și bune creatoare de atmosferă de epocă mi se par amintirile uitatului, azi, N. Petrașcu (1859-1944) despre Alecsandri și Duiliu Zamfirescu. Fratele marelui pictor G. Petrașcu este autorul unui roman neinspirat, „Marian Gelea”, și critic literar destul de activ, dar inconsistent, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Ca memorialist este însă notabil și confesiunile cuprinse în volumul citat întăresc această idee. El își învinge din loc în loc evlavia (care în memorialistică obosește și descurajează pe cititor) pentru a face portete mai obiective și, prin aceasta, mai pregnante. Gh. Tăutu vizitează, la Paris, pe Bergson și relatează fără umor scena. Frazele poetului Dimitrie Anghel dă amănunte despre viața de familie, la moșia Cornești de lângă Iași, și amănuntele se rețin. […]

Primul volum din „Vocile memoriei” este o carte încântătoare și, dacă termenul nu este total desuet, pot spune că este și o carte instructivă pentru cine vrea să cunoască viața culturală românească de altădată prin (și din) confesiunile celor care au trăit-o. Este, repet, o inițiativă bună și sper din tot sufletul ca autorii ei s-o ducă la capăt. Adică până aproape de zilele noastre. În fond, ei redau literaturii subiective românești o parte care, altminteri, s-ar pierde în neant. Transcriu „vocile” și le dau un corp scriptic, punându-le la îndemâna generațiilor mai noi. O operație și o metamorfoză ce ar merita să fie studiate separat: ce se întâmplă cu un discurs oral (care utilizează atâtea mijloace de seducție: de la variația glasului la „tăcerile” semnificative dintre cuvinte!) atunci când este transpus în alt registru (scriptic), devine, cu alte cuvinte, un text, „o scriitură”? O temă deschisă de reflecție. Ce pot spune e că primii conferențiari ai radioului bucureștean știau să comunice pentru că aveau ce să comunice și își construiau bine discursurile pentru că gândeau bine.

1999-06-03 (Curentul)