Cronici
 
Istoria trece, cuvântul rămâne...
Mărturiile ultimului director al Societății Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă

 
Bookmark and Share
Cronică
Multimedia
 
Adrian Cioroianu :

Vasile Ionescu. Un nume românesc printre altele, un nume din categoria celor de care, aparent, istoria se dispensează, lăsându-le în seama cărților de telefon. Un astfel de Vasile Ionescu a fost directorul Radioului românesc în două rânduri (14 august 1940-6 octombrie același an și 22 ianuarie 1941 – 19 iunie 1945). Amenințat cu moartea de legionari, el va fi destituit și închis ulterior de către comuniști.

Fiu al unui fost director de personal din Direcția Generală a P.T.T., Vasile Ionescu- ale cărui memorii se află în manuscris astăzi în instituția de pe strada Berhelot, urmând ca Editura Casa Radio să le publice în volum – era, în toamna anului 1916, elev în penultimul an de liceu.

Curprins și el de entuziasmul cu care țara primise vestea intrării în Marele Război, Vasile Ionescu a plecat voluntar pe frontul din Moldova. Destinul îl va conduce către Școala Militară de Infanterie din Botoșani. Rămas în cadrele armatei și după demobilizarea generală din 1921, personajul nostru începe în paralel studiile juridice la Facultatea de Drept din București (o va absolvi în 1924). În toamna lui 1929, își începe cariera civilă în calitate de avocat la Ministerul Domeniilor și, aproape simultan, devine primul avocat al tinerei Societăți Române de Radiodifuziune (ce patrona, pe 1 noiembrie acel an, inaugurarea postului Radio București). Disciplinat și corect, beneficiind de legenda unui trecut meritoriu, Vasile Ionescu a urcat repede treptele ierarhiei în instituție, ajungând în septembrie 1935 subdirector general al SRR. Om al sistemului prin datul sorții, Vasile Ionescu a avut câteva întâlniri cu regele Carol al II-lea (cum urma să aibă și cu mareșalul Antonescu, și cu regele Mihai I). Fără a fi un disident politic anticarlist, Vasile Ionescu a fost înainte de orice omul moderației. Epoca era înșelătoare. În iunie 1940, Carol al II-lea era în culmea gloriei sale; bilanțul celor 10 ani de domnie culegea omagii de la cele mai cunoscute condeie ale intectualității române, iar peste doar trei luni, același rege părăsea țara în grabă, lăsând-o cu frontierele din est și din vest mutilate, cu moralul la pământ și cu mândria rănită de moarte. Director general al Societății de Radio, așadar, din 14 august 1940, Vasile Ionescu va fi și el parte din acest calvar colectiv: în chiar această calitate a sa, el a fost martor direct la episodul memorabil al abdicării regelui și al depunerii puterii executive în mâinile generalului Antonescu, pe 6 septembrie 1940.

Și am ajuns, după această prezentare obligatorie, la subiectul noastru. Este ziua de 21 septembrie 1939, zi caldă de toamnă bucureșteană, prin nimic anunțând catastrofa pe cale a se petrece. În jurul orei 13.30, Armand Călinescu – primul ministru al țării – cade ucis sub gloanțele unei echipe legionare, pe una dintre principalele artere ale orașului, nu departe de cartierul palatului regal. Încă sub febra crimei – văzută de ei ca o răzbunare a Căpitanului Codreanu, ucis relativ recent din rațiuni de stat - , legionarii vin spre Radio și pătrund cu ușurință în sediu, cu intenția de a anunța țării – ca pe o victorie – pedepsirea primului-ministru. În acea după-amiază, Vasile Ionescu era în sediu, în biroul său de director adjunct. Când a auzit ceva zarvă, era deja târziu: legionarii intraseră în instituție; cu greu ei vor fi în cele din urmă dezarmați și predați poliției, inclusiv prin curajul lui Vasile Ionescu.

Dar cum intraseră legionarii în Radio? Mult mai banal decât s-ar crede. Trași la față, tăcuți și îmbrăcați în negru, ei fuseseră confundați la poartă cu o formație de muzicanți ce tocmai trebuia să sosească, în vederea unui program artistic al postului. Când s-a înțeles confuzia, răul aproape se consumase.

Altfel spus: și în societatea românească răul se poate infiltra sub cele mai banale forme, iar sunetul armei își află complice – de exemplu – într-o altfel banală așteptare a viorii.

2001-11-09 (Ziarul de duminică)