Cronici
 
Cronică
Multimedia
 
Simona Popescu :
Vocea, amprenta sonoră, e tot ce mai rămâne viu dintr-un om, din "corporalitatea" lui, atunci când el nu mai e. Poate de aceea mă emoționează nespus. Nu fotografiile. Fotografiile, chiar imaginile filmate, sunt produse ale altora (fotograful, operatorul). Vocea, ea, e numai a ei, a ființei aceleia de "dincoace de piele", cum ar fi spus minunatul Blecher. Corpul poate fi "compus" din zeci de imagini – doar vocea e una singură (după ce se va fi "fixat", cândva după adolescență).
Vocea scriitorului la care țin este, pentru mine, parte a literaturii lor (căci este parte a chiar ființei lor interioare).[...]

Acum câțiva ani am primit o carte cu CD pe care era o înregistrare din 1954 cu Bacovia citind câteva poezii. Am fost atât de impresionată că acolo, în buzunarul de hârtie al cărții, se află chiar vocea lui, că am tot amânat să ascult, ca să-mi păstrez emoția legată de mister.
Vocea lui e calmă, puțin îmbătrânită, joasă, frumoasă. Doar la un moment dat, un ton diferit, lectură rapidă, cumva autoironică, a Notelor de primăvară. Parcă citește "la mișto": "Verde crud, verde crud.../ Mugur alb, și roz și pur". De la constatarea asta voi porni cândva un text pe care tot vreau să-l scriu despre poetul Stanțelor burgheze.

2008-11-15 (Noua literatură, anul II, nr.19)