Cronici
 
Perpessicius
Cărți noi.
Cronici radiofonice 1929-1947

 
Bookmark and Share
Cronică
Multimedia
 
Răzvan Voncu : Perpessicius, Cărți noi. Cronici radiofonice. 1929-1947, ediție critică, note și variante de Sanda Râpeanu și Valeriu Râpeanu, studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, Editura Casa Radio, București, 2015, 969 pag.

Pentru românul dintre cele două războaie mondiale care nu citea cărți, criticul literar prin excelență nu era nici E. Lovinescu, nici G. Ibrăileanu, nici Pompiliu Constantinescu, nici G. Călinescu. Ci Perpessicius.

Și aceasta, deoarece, cum aflăm din masiva ediție Cărți noi. Cronici radiofonice. 1929-1947, începând din 29 martie/ 7 aprilie 1929 și până în 4 ianuarie 1939, cronicarul literar al Radio România a fost Perpessicius. La cinci luni de la prima emisie a postului (ce are loc la 1 noiembrie 1928), criticul își începe șirul aparițiilor regulate la microfon, inaugurând, astfel, și un nou gen literar: cronica radiofonică. Nici unul dintre critici nu l-a egalat, ulterior, nici ca număr de prezențe, nici ca regularitate, Perpessicius fiind, cum am spune astăzi, titularul indiscutabil al rubricii. Săptămânal sau, câteodată, la două săptămâni (cu unele, rare, sincope), el le-a vorbit ascultătorilor despre cărțile românești nou-apărute. Între 1934 și 1937, Perpessicius a făcut cronică literară numai la radio, amănunt care vorbește de la sine despre devotamentul criticului față de noua instituție și, totodată, față de noul gen literar. Doar dictaturile l-au îndepărtat de microfon, între 1939- 1944 și, mai ales, după 1947. Nici atunci, însă, în totalitate, Perpessicius revenind cu emisiuni sporadice, în 1941-1942, respectiv, între 1954 și 1970.

Pentru cei de azi, pentru care radioul nu mai este (vai!) decât un fundal sonor indistinct în câte un local sau în taxi, semnificația rândurilor de mai înainte nu e deloc limpede. Trebuie, prin urmare, să adaug că apariția, în viața publică românească, a radioului a avut un efect comparabil cu cel pe care îl au azi noile tehnologii de comunicare. România nu a fost printre primele țări care au introdus un serviciu public de radiodifuziune, dar nici printre ultimele. Intuind potențialul noului mijloc de informare în masă – singurul care, după Marea Unire, putea să creeze un spațiu mediatic național –, profesorul Dragomir Hurmuzescu, primul președinte al Radiodifuziunii, a reușit să convingă guvernele din anii ’30 să investească în infrastructură, de la antene și centre de emisie și până la o fabrică de aparate de radio. Radioul s-a dezvoltat rapid și se poate spune că, într-o țară care avea încă destule decalaje de infrastructură față de Europa civilizată, noua instituție s-a extins remarcabil. Radioul a pătruns în toate regiunile țării, în toate straturile sociale, la oraș ca și la țară. Popularitatea sa era imensă și ea s-a răsfrânt și asupra celor care, de la microfon, îi dădeau viață.

De aceea, e momentul să începem să acceptăm faptul că gustul public modern nu s-a format numai în paginile revistelor literare, ale cărților și în amfiteatrele facultăților de Litere. Pentru cititorul obișnuit – acela care citea, să zicem, romanele lui Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu, dar nu și revista „Sburătorul” –, criticul epocii nu a fost E. Lovinescu, de care afla sporadic, în gazete, din scurtele comunicate ale ședințelor Cenaclului „Sburătorul”. Ci cel pe care îl auzea, săptămânal, la radio, instituție media care avea autoritate, răspândire și prestigiul noutății.

Ediția îngrijită de Sanda Râpeanu și Valeriu Râpeanu este o ediție critică a textelor citite de Perpessicius la Radio și, concomitent, prin completările și precizările aduse, un pas înainte către o viitoare ediție critică a operei sale. Ea umple, în același timp, un gol, căci numai cronicile radiofonice din perioada 1934-1937 au fost reluate în cuprinsul ediției de Opere în 12 volume, apărute între 1966-1983, iar dintre cele anterioare anului 1934, doar unele au intrat în sumarul celor 5 volume de Mențiuni critice (1928- 1946). Unele texte, chiar, nu mai existau în arhiva Radioului și au trebuit descifrate după manuscrise, iar altele nu au putut fi, din păcate, identificate, Programul radio menționând numai emisiunea, fără cuprinsul ei. Acolo unde s-a păstrat dactilograma emisiunii, ediția a comparat versiunea radio cu manuscrisul, precizând diferențele, care nu sunt numai stilistice, ci și de nuanțe ale evaluării critice.

Înainte de a vorbi despre Perpessicius ca om de radio, trebuie spus că prezența sa la microfon nu a fost întâmplătoare. După cum arată Valeriu Râpeanu în studiul introductiv, diriguitorii Radiodifuziunii au alcătuit, de la bun început, o echipă de colaboratori culturali, din care mai făceau parte Nicolae Iorga (conferențiar „enciclopedist”), Emanoil Ciomac (cronicar muzical), Ion Marin Sadoveanu (cronicar dramatic), Romulus Seișanu (comentator de politică externă) și Ion Simionescu (realizatorul emisiunilor de cunoștințe practice). O echipă, indiscutabil, competentă, dar conservatoare ca orientare culturală, și în care Perpessicius însuși venea recomandat de colaborarea la ziarul „Cuvântul”, de sub autoritatea ideologică a lui Nae Ionescu.

Prezența simbolică a lui Nicolae Iorga în fruntea echipei ne lămurește și de ce Perpessicius a fost cel ales să țină cronica literară, iar nu Lovinescu sau vreunul dintre criticii lovinescieni. Contextul conservator, dominat de personalitatea genială, dar antimodernă, a „titanului de la Văleni”, și imperativul culturalizării, după care se ghida radioul public, explică, la fel de mult ca personalitatea critică a lui Perpessicius, amenitatea care acoperă cronicile sale. Amenitate care reprezintă și principalul reproș ce-i este adresat.

În același timp, dincolo de aparenta amenitate indistinctă, se străvăd, cu ajutorul prezentei ediții, și câteva straturi de tactici critice, care modulează discursul lui Perpessicius. Urmărind, prin intermediul notelor de la finalul ediției, textele care au intrat în volumele de Mențiuni critice și cele care au rămas doar rostite la radio, putem reconstitui, de pildă, o interesantă hartă a refuzurilor mascate. Care schimbă, într-o anumită măsură, imaginea de critic exclusiv elogios, cu care a rămas în posteritate. Câteva exemple rapide: 1) din cele trei cronici pe care le citește în data de 14 aprilie 1929, doar două (cele dedicate lui Ion Pillat și, respectiv, C. Kirițescu) vor fi reproduse în volum; cea dedicată Istoriei literaturii contemporane, a lui E. Lovinescu, nu, semn că Perpessicius avea, ca și alții, rezerve față de teoria sincronismului; 2) din cele trei cronici difuzate în emisiunea din 18 noiembrie 1929, una singură (la V. Barnoschi, Cărvunarii) va intra și în carte, E. Lovinescu, cu Mutația valorilor estetice, rămânând iar pe dinafară; 3) din emisiunea din 28 aprilie 1930, doar cronicile la Ion Minulescu, Strofe pentru toată lumea, și Cezar Petrescu – Calea Victoriei și La Paradis General apar în Mențiuni critice (III), cele despre G. Ibrăileanu, Studii critice, și D. Chirculescu, Psychologie évolutioniste, nu, dovadă că blândul Perpessicius nu se grăbea nici el să-și susțină confrații ș.a.m.d.

Sunt și multe inedite în volum. Ele nu conțin descoperiri care să modifice profilul critic al lui Perpessicius. Însă întregirea operei este, în sine, salutară, căci ne oferă posibilitatea de a vedea un autor care, pe de-o parte, se ocupă și de cărți de idei – nu doar, așa cum s-a spus, de poeți mediocri –, iar pe de alta, este un cronicar impenitent al actualității literare. Ceea ce contrazice, oarecum, ideea de cărturar rătăcit în critica de întâmpinare.

Ca întreg, ediția de față este cu adevărat o revelație. Ea explică – în măsura în care, fie și empiric, cuantificăm impactul radioului asupra gustului public – rezistența împotriva fenomenului modern, într-o țară a cărei cultură se modernizase rapid și benefic, și care adăpostea atâtea fenomene moderne de referință, de la romanul de analiză psihologică la avangardă. Dacă, la contextul conservator al echipei de realizatori, din care făcea parte Perpessicius, mai adăugăm și elementul cenzurii (căci, începând din anii ’30, dactilogramele păstrate în arhiva Radio România încep să poarte diferite vize de difuzare), înțelegem mai bine, cred, de ce curentele tradiționaliste s-au bucurat, în pofida tuturor contradic- țiilor care le caracterizau, de o audiență atât de mare.

2016-08-26 (România literară, nr. 36-37)