Cronici
 
Perpessicius
Cărți noi.
Cronici radiofonice 1929-1947

 
Bookmark and Share
Cronică
Multimedia
 
Constantin Coroiu : Sub titlul „CĂRȚI NOI, cronici radiofonice 1929-1947”, Editura CASA RADIO a publicat recent o impunătoare ediție critică a operei de cronicar și comentator literar la Radio a lui Perpessicius, realizată de Valeriu Râpeanu și Sanda Râpeanu. Ediția, un masiv volum de aproape o mie de pagini format mare, prevăzută cu tot aparatul critic necesar – note, variante, indice de nume – se înscrie în seria MAGISTER a Casei editoriale a Radiodifuziunii, serie inaugurată în 2001 cu „Sfaturile pe întunerec” ale lui Nicolae Iorga, apărute sub îngrijirea acelorași eminenți cercetători și istorici ai culturii. Este un act restitutiv de o impecabilă ținută științifică, prin care se întregește imaginea operei unei personalități de frunte, dintre cele puține ce pot fi definite cu sintagma călinesciană: eroi intelectuali. Ediția e importantă și din alte puncte de vedere, nu în ultimul rînd pentru că, așa cum remarcă Valeriu Râpeanu în „Studiul introductiv”, ne oferă o panoramă a culturii și vieții literare românești dintr-o anumită perioadă a epocii interbelice, despre care Perpessicius credea că este epoca în care s-a scris „cea mai bună, mai variată și mai originală literatură”. În „Nota asupra ediției” se fac precizări deosebit de utile celor ce o vor consulta ca sursă de documentare, precum și viitorilor biografi sau editori ai operei criticului și cărturarului care și-a legat pentru totdeauna numele de cel al lui Eminescu. Sunt de reținut desigur precizările privind conținutul și structura ediției: „Începînd cu primul text păstrat în Arhiva SSR și semnat de Perpessicius, am reprodus toate cronicile, recenziile, notele asupra cărților și a revistelor așa cum au fost difuzate la postul nostru de Radio. Și aceasta deoarece prezența lui Perpessicius la Radio nu s-a materializat doar în structura cronicii literare. În funcție de cerințele forurilor conducătoare ale instituției, de alcătuirea programelor, prezentarea cărților și a revistelor, începînd din 1936, a cunoscut formule diferite. Publicîndu-le în integralitatea lor, avem pentru prima oară imaginea nu numai a prezenței lui Perpessicius la postul de Radio, așa cum s-a păstrat în Arhivă, ci și a modalităților bogate, vii, imediate, de consemnare, de semnalare, de apreciere a fenomenului literar autohton”. Pe scurt, este vorba de un impresionant număr de apariții editoriale consemnate la microfon care dau seamă, implicit, și de o întreagă perioadă a culturii radiofonice românești.

Ediția a presupus un susținut travaliu de identificare a textelor, de surmontare a dificultăților privind descifrarea lor (Perpessicius, marcat, cum bine se știe, de o invaliditate severă, scria cu mîna stîngă). Migăloasă a fost apoi munca privind confruntarea textelor din vol. VII, Opere, cu originalele din Arhiva Radioului, și recolaționarea citatelor, întrucît cronicarul cita la microfon fragmentele ilustrative direct din cărțile la care se referea, fără a le mai reproduce în textul redactat de el. De notat că ediția cuprinde și toate emisiunile de după 1947 ale lui Perpessicius, precum și emisiunile cu sau despre el, și anume cele „care au fost identificate în arhivă sau în fonotecă”. La acestea se adaugă un însemnat număr de texte necunoscute pînă acum ori rămase în paginile periodicelor. Sanda Râpeanu și Valeriu Râpeanu mai precizează că recenziile, cronicile, emisiunile omagiale antume sau postume de după 1955 „menționate de noi nu sunt toate deoarece nu puține au fost rostite fără un text scris, nefiind anunțate în Programul Radio-Tv și au fost pierdute”.

Este locul să consemnez aici, nu fără un sentiment de nostalgie, dar și cu unul de recunoștință, ca fost realizator de emisiuni literare radiofonice timp de 17 ani (1967-1985), o subliniere pe care o fac cei doi competenți și pasionați cercetători ai inestimabilului și incomparabilului patrimoniu al Radiodifuziunii Române (arhivă și fonotecă): „Am vrea să arătăm că prezența comentariilor despre opera lui Perpessicius se datorează faptului că redactorii emisiunilor culturale din acea vreme (deceniile postbelice – nota mea, C.C.) au fost animați de un sentiment de solidaritate intelectuală cu personalitățile de seamă ale culturii românești, promovîndu-le opera pe posturile de radio, contribuind esențial la întreținerea unui climat de prețuire a tot ceea ce spiritualitatea noastră dăduse mai de seamă înainte de 1944”.

Prima colaborare a lui Perpessicius la Radio a avut loc la 23 martie 1929, cînd era deja, scrie Valeriu Râpeanu – „unul dintre numele reprezentative ale criticii românești”. Între 1929 și 1934, a îndeplinit „oficiul critic”, cum însuși îl numea, simultan la Radio și în ziarul „Cuvîntul”, cu răstimpuri în care a făcut cronică literară fie numai la Radio (1934-1937), fie numai la „Cuvîntul” (ianuarie – aprilie 1938). În coloanele acestei gazete Perpessicius a semnat cronica literară timp de 7 ani. Mai aflăm din datele stabilite de Valeriu și Sanda Râpeanu, că cea dintîi colaborare la „Cuvîntul” în calitate de cronicar literar s-a produs la 4 noiembrie 1927, cînd încă nu venise la conducerea ziarului Nae Ionescu, brăilean ca și Perpessicius, care, de altfel, reamintește autorul „Studiului introductiv”, a avut un rol deosebit în cariera sa. Programul cronicarului la Radio era sintetizat astfel: „Misiunea noastră nu este, evident, aceea de a da sfaturi, poate nici verdicte, cît mai cu seamă a pune în lumină valorile, cînd acesta e cazul și de a oferi auditorului putința să participe, ca un juriu invizibil, la anumite hotărîri dificile”. Unul dintre principii era, subliniază Valeriu Râpeanu – „respingerea netă, categorică, a transcrierii nefiltrate artistic a realității, a unei experiențe de viață oricît de neobișnuite”.

Lectura cronicilor, comentariilor și prezentărilor radiofonice ale lui Perpessicius infirmă în bună măsură opinia binecunoscută, devenită clișeu, potrivit căreia critica practicată de el ar fi una „în registrul amabilității”, o critică mai degrabă binevoitoare, admirativă, care evită verdictul negativ. În opinia lui Valeriu Râpeanu, o asemenea impresie este generată mai degrabă de stilul autorului „Mențiunilor critice”, de arborescența imagistică, de fraza sa nuanțată și învăluitoare ce sunt ale unui critic care e și poet. Din acest punct de vedere, Eugen Simion îl caracterizează pe bună dreptate astfel: „Perpessicius ilustrează în cadrele literaturii române genul criticii artistice: fină, ornamentală, cu o subtilă artă a digresiunii. Modelul său este Remy de Gourmont”. La rîndul său, editorul publicisticii radiofonice a lui Perpessicius observă: „Modul de a scrie al criticului era cel mai potrivit pentru o cronică literară radiofonică mai ales în perioada de început a acestui gen deoarece frumusețea expunerii sporea atractivitatea, chema pe ascultătorul inițiat sau neinițiat să urmărească nu o dare de seamă seacă, greoaie, saturată de termeni de specialitate, ci o expunere care recrea fie și în cîteva rînduri o operă, un drum literar, o filiație. Și în același timp Perpessicius folosea ceea ce multă vreme s-a crezut că aparține în exclusivitate lui George Călinescu, selectarea citatului reprezentativ, a acelor pagini care semnificau calitățile operei, sensurile ei și puteau să-i facă pe ascultători să și-o apropie”.

E adevărat că Perpessicius a fost poate excesiv de generos cu unii autori modești, dar i-a și negat, în felul său elegant, pe unii fără valoare, chiar dacă aceștia se bucurau de succes în epocă. În critica sa de întîmpinare a văzut, a simțit, a intuit și a judecat bine în mai toate cazurile. Este semnificativ modul cum i-a receptat și i-a comentat pe cei ce aveau să devină clasici, de pildă Liviu Rebreanu sau Mircea Eliade. Ceea ce trebuie relevat, și Valeriu Râpeanu o face, este că cronicile radiofonice ale criticului „alcătuiesc o adevărată frescă a culturii noastre din 1929 pînă în 1942, realizată cu înalt spirit critic și cu o exigență care a avut în vedere reliefarea valorilor și respingerea a ceea ce nu-și află împlinirea artistică”. Cert e că Perpessicius și-a asumat cu maximă responsabilitate rolul de cronicar literar la Radio, pe deplin conștient că se adresează unei mase de ascultători și virtuali cititori de literatură, așa-zicînd tăcute, dar presupus a fi mult mai largă decît cea a cititorilor unei gazete. Și-a adaptat discursul, fără a-și schimba însă stilul. Incontestabil, cronicile și prezentările sale vădesc o exemplară capacitate de adecvare la specificul unui mijloc de comunicare atît de modern și, aș spune, atît de democratic, cum este, cum era mai ales Radioul în vremea cînd Perpessicius presta „oficiul critic” la microfon. În fine, este evidentă permanenta grijă a primului și celui mai longeviv cronicar literar la Radio pentru limbajul și acuratețea rostirii la microfon, pentru întreținerea unui dialog cît mai acroșant cu nevăzutul public căruia i se adresa și pe care se străduia să-l implice, mizînd pe participarea lui și convins fiind că – constata el într-un articol din 1933, apărut în „Cuvîntul” – Radioul „are putința să creeze acea istorie literară instantanee, pentru a cărei difuzare toate mijlocele materiale și intelectuale îi stau la îndemînă”. În ceea ce privește calitatea demersului său critic la microfon, este cum nu se poate mai grăitoare o confesiune din 1967, după un sfert de secol de la încheierea „oficiului” de cronicar literar radiofonic: „Din activitatea de la Radio, am extras, îndeosebi după 1933, cînd n-am mai avut foileton obișnuit la gazetă, materialul a cel puțin două volume ale seriei Mențiuni critice, pe care le-am copiat de pe textele predate la Arhiva Radio și pe care le-am recitit și mărturisesc că le subscriu și astăzi cu destulă plăcere”.

Au trecut aproape 50 de ani de cînd Perpessicius făcea această mărturisire. Textele în integralitatea lor pe care le avem acum turnate în litera de tipar, într-o ediție critică, le citim și noi cu „destulă plăcere”, grație stilului de o surprinzătoare prospețime, dar mai ales cu interes și curiozitate intelectuală. Mă opresc aproape la întîmplare și, firește, în treacăt, la unul dintre ele: cel consacrat ediției Crețu a „Operei politice a lui M. Eminescu” și difuzat la 24 mai 1941. Nu voi insista asupra aprecierilor pline de stimă privind ediția, două masive volume însumînd o mie de pagini, singura și cea mai cuprinzătoare la acel moment și încă vreo cîteva decenii pînă la marea ediție Perpessicius. Voi reține doar cîteva dintre liniile profilului pe care i-l schița gazetarului Eminescu. Cronicarul literar al Radioului afirma că Eminescu „a fost poate cel mai mare ziarist dinainte de Nicolae Iorga, pentru că nimeni altul n-a urmărit cu mai multă patimă, zi de zi, lună de lună și an de an, evoluția vieții noastre politice, într-una din epocile cele mai pline de evenimente… Acceptat de opinia obștească și curentă drept pamfletarul cel mai violent (și adevărul este că nu-i lipsește nici această coardă), Eminescu este cel mai studios și cel mai înarmat dintre gazetarii noștri. Fie că le intitulează Studii asupra situației, fie că sunt dedicate problemei basarabene, creditului mobiliar sau cestiunii evreiești, articolele sale sunt totdeauna gîndite și elaborate ciclic și au totdeauna la temelia lor o întinsă și temeinică documentare. O atare carieră ziaristică nu s-ar putea explica numai prin rațiuni de limitată necesitate alimentară. Amărăciunea poetului, care paralel cu munca aceasta de galerian al presei își mai avea și visele inimii lui, nu poate fi tăgăduită, desigur. Dar ea nu poate stînjeni întru nimic pasiunea lui pentru lupta ziaristică, pentru zilnica mărturisire de credință. Numai cine crede și luptă poate realiza o operă atît de impunătoare cum este ziaristica lui Mihail Eminescu, puțin cunoscută pînă astăzi și pentru a cărei asimilare, tipărituri ca aceea a dlui Crețu vor crea condițiile cele mai favorabile”.

Astfel le vorbea ascultătorilor radio, în 1941, Dumitru Panaitescu-Perpessicius despre gazetarul Eminescu și despre publicistica sa ce avea să-și găsească locul cuvenit în monumentala ediție fondată și ridicată de el însuși pînă la a treia treaptă, atît cît clipa cea repede ce i s-a dat i-a permis, și continuată apoi, cu mari dificultăți, de cărturari și cercetători, precum cel pe care l-am numit odată patriarhul eminescologiei, Dumitru Vatamaniuc. Ei s-au învrednicit, avînd exemplul dăruirii pînă la jertfă al lui Perpessicius, să ducă pînă la capăt o mare construcție, ceea ce se întîmplă rar pe aici, pe la noi. Construcție care – prevedea cu fină ironie cronicarul la microfon de acum 75 de ani – „va face și mai inutilă ridicarea acelei statui de bronz, pe care societatea românească i-o refuză de jumătate de veac”.

Astfel le vorbea ascultătorilor radio, în 1941, Dumitru Panaitescu-Perpessicius despre gazetarul Eminescu și despre publicistica sa ce avea să-și găsească locul cuvenit în monumentala ediție fondată și ridicată de el însuși pînă la a treia treaptă, atît cît clipa cea repede ce i s-a dat i-a permis, și continuată apoi, cu mari dificultăți, de cărturari și cercetători, precum cel pe care l-am numit odată patriarhul eminescologiei, Dumitru Vatamaniuc. Ei s-au învrednicit, avînd exemplul dăruirii pînă la jertfă al lui Perpessicius, să ducă pînă la capăt o mare construcție, ceea ce se întîmplă rar pe aici, pe la noi. Construcție care – prevedea cu fină ironie cronicarul la microfon de acum 75 de ani – „va face și mai inutilă ridicarea acelei statui de bronz, pe care societatea românească i-o refuză de jumătate de veac”.

Între timp statuia s-a ridicat, dar mult mai trainic decît bronzul este și va rămîne monumentul numit ediția Perpessicius a operei lui Eminescu.

2016-07-18 ( Convorbiri literare)